Adevăr(când vreau) şi ficţiune(când trebuie)

Prietenia între femei, manta de vreme rea?

2012-01-19T21:10:00.000+01:00

Femeile sunt mari prietene una cu alta până apare un bărbat. În viaţa uneia dintre ele sau fie numai la orizont.
Ori până se iveşte altceva, mai interesant decât o banală amiciţie. Mai multe, aici.

Boala secolului 21

2011-11-05T23:06:00.000+01:00

Stiţi care cred eu că e? Ipocrizia!
Argumente, aici.

În curând, n-o să mai avem cui da şpagă

2011-10-07T10:46:00.000+02:00

Cam asta cred eu despre isteria de-a lovi în doctori. Voi ce credeţi?

Oamenii începuturilor (nu pionierii, ci piraţii)

2011-09-29T08:10:00.000+02:00

Aici, un text despre cei care incep si nu termina. Despre cei care te amagesc si apoi pleaca. Despre cei care te strang in brate, gandindu-se deja cum te pot goni...

De ce nu-mi vând cartea în librării

2011-09-04T19:00:00.001+02:00

Răspunsul îl găsiţi aici.

Cartea mea

2011-08-26T22:38:00.000+02:00

Am făcut-o şi pe-asta! Am adunat texte de pe cele trei bloguri pe care am scris în ultimii trei ani, am adăugat câteva poveşti noi, nepublicate până acum, poezii de când eram mai mică, versuri de când sunt - cică - mare, şi a ieşit ce vedeţi un pic mai sus.
Mai multe despre cartea mea şi despre cum o puteţi comanda găsiţi aici.

Dreptul şi permisiunea de a fi fericit

2011-08-21T11:02:00.000+02:00

Am intrat intr-un joc blogaresc intitulat Duminica amintirilor, prin care lumea posteaza texte de blog mai vechi. Am ales si eu unul... Enjoy! Or not. :)

Visul din dulap (şi alte gânduri amestecate)

2011-08-06T16:44:00.000+02:00

Am un dulap si am un vis. Ce a iesit din chestia asta puteti citi aici

Taci sau spui?

2011-07-23T13:07:00.000+02:00

Tu cum faci, reproşezi tuturor câte ceva sau aştepţi să-ţi reproşeze ei?
Aceste întrebări şi, sper, câteva răspunsuri - aici

Ia pliantul, neamule!

2011-07-17T15:25:00.000+02:00

Ca să vedeţi ce probleme am şi io în ultimul timp. Eu zic că e de bine! :)
http://alina.boncafe.ro/?p=320

Cu blogul în vacanţă – un proiect Blogstock.ro!

2011-07-17T15:23:00.000+02:00

Cine a crezut ca bloggerii inveteraţi sunt un fel de şoricei urbani, care-şi trăiesc viaţa în faţa unui laptop, departe de ispitele verii şi splendorile naturii, ei bine, se înşală amarnic! Dovada vie şi incitantă că lucrurile nu stau deloc aşa este tânărul proiect iniţiat sub titulatura BlogStock.ro, primul mare festival al bloggerilor de pe la noi.

Dacă eşti pasionat de blogging, dar îţi face cu ochiul şi ideea de vacanţă petrecută alături de alţi internauti pasionaţi, iniţiatorii acestui proiect ţi-au pregătit două destinaţii de vară egal de ademenitoare: Vama Veche, în perioada 15 iulie-15 septembrie 2011 şi “Evadarea în verde” la Ibăneşti (Mureş), în perioada 16-21 august 2011.

Poţi alege să vii unde-ţi place mai mult sau te poţi organiza în aşa fel, încât să nu ratezi niciun prilej de distracţie, fie ea rustică sau litorală. Ce obţii de la acest festival? În primul rând, întâlniri cu oameni pe gustul tău, cu preocupări, pasiuni şi interese similare alor tale. Apoi, muzică bună, conversaţii delicioase, plus o inedită evadare din cotidian, pe care-ţi vei dori cu siguranţă s-o repeţi cu ocazia următoarelor festivaluri marca Blogstock.

Pentru amănunte şi mai convingătoare, vizitează pagina http://blogstock.ro/

Instrucţiuni bancare misogine (dar cam realiste!)

2011-07-10T14:11:00.000+02:00

Misoginism sau realism? Citeşte aici şi varsă o părere! :)

Cum slăbim?

2011-07-03T13:09:00.000+02:00

Vreau şi eu să mai slăbesc un pic... Voi cum faceţi?
Despre zbaterile mele într-ale dietelor am scris aici.

Frumuşelul, tocilarul şi grăsuţul

2011-06-26T19:33:00.000+02:00

Vazut, plăcut (la nebunie!!!) şi scris despre ei aici.
IL Volo - absolut fantastici, ascultaţi-i neapărat!!

Adevăr când vreau şi ficţiune când trebuie

2011-06-18T20:23:00.000+02:00

Noul meu meu text de pe boncafe.ro are titlul acestui blog, titlu în care mă regăsesc şi în lumina căruia acţionez. Cine poate susţine, sus şi tare, că n-a minţit niciodată? Simplu, numai un mare mincinos!

Nu vreau, nu pot

2011-06-11T14:04:00.000+02:00

Tu ştii sa spui NU POT? Dar NU VREAU?
Eu nu prea mă descurc, dar mă străduiesc să-nvăţ, iar psihologii spun că primul pas este să vorbeşti despre asta. Zis şi făcut - pe Boncafe.ro

Fason, frumuseţe, fericire

2011-06-05T09:31:00.000+02:00

Sau povestea schimbarii mele de look...

Copilul - supus, prieten sau stăpân?

2011-05-29T14:04:00.000+02:00

Poate am îmbătrânit, de încep să spun "copiii din ziua de azi...".
Şi mai spun "noi nu eram aşa, noi aveam respect şi teamă de părinţi, eram mai tăcuţi şi mai cuviincioşi."
Cum o fi mai bine? Aştept opiniile voastre pe boncafe, la cea mai recentă postare, cea despre copii.
E un text mai vechi, dar în opinia mea, foarte actual...

Bunic de oameni necăjiţi

2011-05-25T20:48:00.000+02:00

Noul Oaspete Boncafe, cu o emotionantă poveste de viaţă...

Femeia liană (sau cum n-am de gând să devin)

2011-05-21T20:32:00.000+02:00

Toata lumea mă îndeamnă să "pun mâna" pe un bărbat. Uite că nu vreau, să pună el mâna pe mine!
Mai multe, aici.

Leapşa pe blog

2011-05-14T15:00:00.000+02:00

Preiau, cu întârziere, ce-i drept, leapşa la care m-a provocat Lotusull acum ceva vreme....

Atunci când dreptatea pare de nesuportat....

2011-05-08T17:00:00.000+02:00

Mie, câteodată, justiţia americană mi se pare absurdă. Democraţia, în general, îmi pare nedreaptă. Dar cică e cel mai bun dintre rele, cea mai viabilă formă de organizare socială. Aşa o fi...
Vă invit să citiţi povestea asta de pe Boncafe. Sunt curioasă dacă vă revoltă sau aşa e firesc să fie....

Fii oaspetele nostru, scrie şi tu pe Boncafe!

2011-05-06T10:15:00.001+02:00

Pe celalalt blog unde îmi fac veacul, am iniţiat un proiect prin care orice deţinător sau nedeţinător de blog personal e invitat să apară cu un text preluat de pe blogul lui sau scris special pentru noi. Amanunte poţi citi aici.
Prima noastra invitată e Lotusul, care ne-a oferit o scriere de suflet,aşa cum numai ea ştie să execute. :)
Te aştept!

Şi fu o nuntă ca-n poveşti...

2011-04-29T22:53:00.000+02:00

alina.boncafe.ro

Rugăciune de Paşte

2011-04-22T18:54:00.000+02:00

Paşte fericit!
http://alina.boncafe.ro/?p=143

Tabloul de care m-am îndrăgostit

2011-04-17T09:49:00.000+02:00

Pe Boncafe, povestea mea şi a unui superb tablou...

Telefonie, internet, cablu TV – pachetul de deservicii

2011-04-09T09:52:00.000+02:00

În ultima vreme m-am umplut de draci reclamând lipsa calităţii serviciilor pentru care cotizez cu promptitudine, aşa că le-am dedicat operatorilor de telefonie, internet şi cablu un text prietenos, cu urări de bine, pe măsura prestaţiilor lor.
Vă invit să-l citiţi pe boncafe.ro şi să mă contraziceţi, dacă cumva am înnebunit eu.

Românii au talent ?

2011-04-06T22:05:00.000+02:00

Românii au multe talente, în primul rând sunt campioni la indiferenţă şi ignoranţă.
Ce m-a apucat? Pe boncafe.ro am dat un exemplu, grăitor, zic eu.

Tot pe Boncafe, după ce vă plictisiţi de ce aberez eu, vă invit să citiţi postările Nouriei Nouri, noua noastră colegă de cafea (cu whiskey!). Enjoy! :)

Rochiţe de bunică

2011-04-01T12:30:00.000+02:00

Pe boncafe.ro n-am avut altă treabă şi am scris despre rochiile la modă acum - şi acum 100 de ani, fie vorba între noi!
Nu mă înţelegeţi greşit, chiar îmi plac! :)

Aceste adorabile făpturi...

2011-03-29T15:17:00.000+02:00

Pe boncafe.ro am postat un text despre pisici. Poate frivol, poate nelalocul lui pentru cei apăsaţi de probleme importante, dar despre pensii şi moţiuni de cenzură nu mă pricep să vorbesc... :)

Astenie

2011-03-25T11:46:00.001+01:00

Am visat o poezie... Visul m-a speriat, apoi mi s-a spus că poezia nu-i tocmai rea şi că visul e doar un vis. Am postat-o şi pe noul meu blog, de pe boncafe.ro, dar o vreau şi aici, la mine acasă:

Astenie

Primăvara asta are
Gheare de soare

Florile mă dor
Pe limba lor

Cerul mă apasă
Senin ca o coasă

Ultimul tău gând
Îmi cască mormânt

Gustul răzbunării

2011-03-20T11:13:00.002+01:00

Pe noua mea pagină de pe boncafe.ro am scris câte ceva despre gustul dulce (sau amar?)al răzbunării. Cum e, de fapt?
http://alina.boncafe.ro/?p=28

Iar plec...

2011-03-16T11:17:00.003+01:00

V-am spus de când m-am întors că pun la cale un proiect nou, de suflet - cum altfel? - şi iată că proiectul s-a materializat: gazada blogului meu va fi, de azi înainte,cafeneaua de life-style boncafe.ro
Veţi găsi pe Homepage link către noua mea pagină virtuală şi, pe aceeaşi platformă de bloguri, le veţi descoperi pe colegele şi prietenele mele Luminiţa Iliescu, Cora Manole şi pe nimeni alta decât actriţa Nuami Dinescu, un om absolut special, cu nişte poveşti de viaţă extraordinare!
Vă invit, aşadar, să ma citiţi şi să le citiţi, să ne comentaţi, să ne contraziceţi, ce mai, să vă simţiţi ca în cafeneaua voastră preferată!
Şi când vă plictisiţi de noi puteţi arunca un ochi şi pe site, căci veţi găsi şi acolo informaţii utile şi interesante.

Probabil unii vor întreba: şi iar laşi vraişte pe aici? Eu mi-am propus să nu-mi părăsesc din nou casa asta făcută cu mâinile, cuvintele şi sufletul eu... dar numai lenea mea va decide! :)
Oricum, oriunde scriu sunt tot eu, mă iau mereu cu mine, nu ştiu cum se face, deşi uneori m-aş pune în lesă, undeva, să stau şi eu liniştită! :)

Acestea fiind spuse, cafegii sau nu, eu va invit la o cafea. Fac cinste!

Casa mea, sufletul meu, oamenii mei

2011-03-11T22:54:00.000+01:00

Nu demult o damă opina, într-o emisiune televizată, cum că apucătura tipic românească de-a ridica locuinţe pe pământ (sau de-a cumpăra la etaj) dovedeşte un primitivism al civilizaţiei noastre balcanice, în comparaţie cu spiritul liber şi flexibil al americanului de rând, bunăoară, care pleacă văzând cu ochii, când abia i-a mijit mustaţa, se adăposteşte plătind chirii, pe unde ajunge din dor de pribegie sau din căutare de job, şi nu dă prea mulţi dolari pe ideea de a avea o casă a lui ori un petec de pământ pe care să-l poată lăsa urmaşilor. Azi aici, mâine în alt oraş, o infinitate de posibilităţi, o deschidere către lume, nimic care să te ţină legat de o glie sau de nişte muritori, nicio inerţie care să-ţi apese pe aripi.

Pe mine ideea mă sperie, vă mărturisesc, sunt un om comod şi statornic, mi-e greu să-mi scot din inimă decorul cu care sunt obişnuită şi, chiar dacă îmi place să călătoresc, sunt bolnavă de dor de înapoi încă de dinainte să plec. Sunt primitivă, cum zicea tanti de la televizor.
Mă gândesc că, dacă la 18 ani, ai mei îmi dădeau un şut în partea dorsală şi mă trimiteau în lume, cu o traistă-n băţ, poate-aş fi învăţat să supravieţuiesc mai eficient, poate m-aş fi călit, poate mi-aş fi cenzurat mai puţin propriile-mi porniri agresive şi aş fi suportat mai fără să pun la suflet cuvintele grele, trădările, plecările unora pe care-i voiam lipiţi de mine veşnic. Poate un mod de a trăi nomad, de pe azi pe mâine, în care să nu existe obsesia agoniselilor, a zestrei, a vieţuirii între aceleaşi 4 ziduri – fie ele şi ale tale – ar fi o şansă de a căpăta forţă de supravieţuire şi de a aduna mai puţine şi mai firave dezamăgiri.

Adevărul e că, în lumea în care pentru doi oameni - părinţii mei, sunt cea mai importantă fiinţă de pe planetă, alţii o mie nu dau pe mine nicio ceapă degerată, iar greutatea acestei evidenţe – fireşti, până la urmă – e uneori dificil de suportat.
Deşi sunt singură la părinţi, n-am fost niciodată un copil foarte răsfăţat, cum văd că sunt unii, peste măsură, în ziua de azi, şi tot nu mi-e străin un fapt: cu cât este mai uriaşă şi mai oarbă iubirea celor de acelaşi sânge cu tine, cu atât mai tăioasă poate deveni indiferenţa celor din jur, lejeritatea cu care te pun la curent că pentru ei eşti un om printre cei mulţi, uşor de înlocuit, lesne de aruncat la gunoi dacă interesele lor sufleteşti sau de business nu le mai dictează să te ţină aproape. Obişnuit să ţi se spună mereu, în copilărie, după ce erai mângâiat pe creştet: „tu poţi, tu meriţi”, creşti şi descoperi ca nu eşti decât un exponent al unei imense turme care poate şi merită exact la fel ca tine.

Revenind la rădăcini şi la proprietăţi, pot spune că de când mă ştiu locuiesc în acelaşi apartament, că el e regatul meu, oaza mea de linişte şi sursa mea de energie, că am palpitaţii de câte ori mă gândesc să mă mut (deşi vă trebui, la un moment dat, s-o fac şi pe asta), că oriunde altundeva – şi la un hotel de 5 stele – după un timp mă simt ostenită, sleită de puteri, dornică să mă întorc în cuib.
Aşa am fost crescută, felul ăsta de-a fi îmi alunecă prin vene, şi voi dori întotdeauna să am casa mea. Nu văd şi n-o să văd niciodată rostul de-a locui la infinit cu chirie, când tot cu banii ăia poţi plăti o rată la bancă, pentru un loc care va rămâne al tău şi-al copiilor tăi.

Avuţia familiei mele – atâta câtă e – va fi întotdeauna şi a mea, şi ştiu de pe acum că, dacă va fi să am un copil, ce-i al meu e şi al lui, şi nu voi avea niciodată suflet să-l trimit în lume, cu traista în băţ, “să se-nveţe cu grijile şi cu munca”, în timp ce eu, o hoaşcă pensionară, mă lăfăi cu bani în conturi. Poate greşesc, dar aşa simt, asta cred. Şi mai cred că lecţiile de viaţă, de bună creştere şi de respect faţă de ceea ce capeţi prin munca ta sau a altuia le putem da copiilor noştri când încă sunt mici, pentru a nu fi nevoie să-i trimitem în pribegie, pentru ca, vezi Doamne, “s-o ia de la zero” – vai, cât urăsc această sintagmă!

Deşi, singuri pe lume, goniţi din coconul dragostei noastre necondiţionate, poate ar căpăta simţuri mai ascuţite şi-o intensitate a sentimentelor generoase mai adaptată lumii nedrepte în care trăim, lume în care cei fără casă, fără suflet şi fără oameni de care să le pese nu au, orice s-ar întâmpla, mai nimic de pierdut.

Născută pe 2 iunie

2011-03-05T10:46:00.000+01:00

Am admirat-o întotdeauna pe Teo, am fost telespectatoare fidelă a tuturor emisiunilor cărora le-a fost vedetă, iar de când am aflat că ne-am născut în aceeaşi zi, deşi la diferenţă de câţiva ani, am început s-o urmăresc cu ochi şi mai iscoditori, încercând să aflu în ce măsură semănăm la fire şi la felul de-a interacţiona cu lumea, cât de surori ar putea fi destinele noastre atât de diferite, în aparenţă, dar care împart aceeaşi zi aniversară. Iar acum, de când e grav bolnavă şi toţi vorbesc, mai mult sau mai puţin prietenos, pe seama ei, realizez cât de mult şi de trist m-am regăsit, de-a lungul timpului, în suişurile, dar mai ales în coborâşurile vieţii unui om pentru care nimic bun nu pare să fi venit de-a gata.

M-am identificat mereu - păstrând proporţiile valorii şi ale notorietăţii, bineînţeles – cu parcursul ei profesional ezitant, cu ascensiunile ei năvalnice şi căderile dureroase, soldate cu oprobriu, compătimiri, sprâncene sceptic ridicate, şi, în cele din urmă, cu uitare, deşi a sfinţit fiecare loc în care a muncit, a salvat peste tot ratinguri în cădere liberă, i-a îmbogăţit pe toţi patronii de televiziuni cu publicitatea căpătată de pe urma celebrităţii ei, a trudit ca o nebună să se ridice deasupra pipiţelor cu doi neuroni, ce câştigau mult mai facil joburi, faimă şi bani în televiziuni.

Am empatizat mereu cu felul ei aparent schimbător de a fi, cu umorul ei fin, cu tristeţea ei adâncă, mascată destul de prost printr-o autoironie scrijelitoare, cu neputinţa ei de a-şi găsi liniştea şi de a prinde cheag într-un serviciu, într-o iubire, într-o dulce şi ferice rutină. Tot la fel de abitir m-am recunoscut şi în aspectele mai puţin nobile ale personalităţii ei, în felul uneori răutăcios de a reacţiona, în capacitatea de a face compromisuri şi rabat de la propriul sistem de valori, pentru a fi acceptată mai uşor sau remunerată mai generos.

Însă dacă e să mă gândesc cu mintea de azi, nu cu cea cu care îi judecam şi-mi judecam odinioară slăbiciunile, la câtă făţărnicie şi falsă moralitate am întâlnit în mass media, să-ţi păstrezi verticalitatea e dificil şi e relativ, adică poţi avea marea surpriză să descoperi că Adi Minune e mai cinstit şi mai onest şi poţi pune mai multă bază pe discursul lui stângaci, agramat, decât pe cel al vreunui intelectual versat, care dă bine ca model cultural, dar minte de îngheaţă apele – în cuvinte excelent alese, desigur.

Drept să spun, Teo mi s-a părut întotdeauna un om profund lipsit de noroc, ca şi mine. Un nenoroc tradus nu neapărat prin lipsuri, eşecuri sau mari drame, ci prin felul greoi şi instabil în care am obţinut, fiecare pe felia ei de destin, cele câteva lucruri bune care s-au perindat prin viaţa noastră: prieteni devotaţi, salarii uneori dolofane, obiecte visate, concedii aşteptate. Nimic n-a venit firesc în viaţă, pentru mine, şi cred că nici pentru ea, nimic n-a curs lin, nimic n-a durat o cât de mică veşnicie, şi pentru tot ce am obţinut doar ca să ne scape ulterior printre degete parcă a trebuit să depunem mult mai mult efort decât au depus alţii, să vărsăm mai multe lacrimi, să ne luăm mai multe ţepe, să facem mai aprige demonstraţii ale competenţelor noastre. Teo pare că a eşuat, în comparaţie cu Esca, de exemplu, şi cu viaţa perfectă a acesteia – zâmbet perfect, bărbat perfect, copii perfecţi, carieră perfectă, salariu perfect - deşi ca IQ, talent, valoare jurnalistică şi farmec personal Teo mi se pare cu 10 clase peste eterna vedetă a ştirilor de la Pro TV.

Păstrând, repet, proporţiile, nu pot să nu mă gândesc la mine, cum m-am simţit mereu un outsider, în toate lumile în care am încercat să-mi găsesc un loc călduţ, numai al meu – prea romantică şi contemplativă pentru pragmatismul celor cu care interacţionam cât am lucrat ca ingineră şi niciodată suficient de şlefuită, de cultă, de corectă gramatical, de sofisticată intelectual pentru fiţele din lumea presei, deşi mă luptam ca o nebună să-mi dovedesc talentul, să scriu mai frumos şi mai româneşte decât mulţi dintre jurnaliştii cu patalama, să-mi depăşesc umilele-mi limite de absolventă a unei şcoli tehnice, să învăţ şi să fac de toate (inclusiv să spăl pe jos), ca să mă simt egală unora de la care, etic şi moral vorbind, n-am avut mai nimic de învăţat.

Revenind la Teo, i-am urmărit de-a lungul anilor şi viaţa personală, încercând să detectez în ce măsură avem destine surori, însă m-am lovit mereu - ca simplu telespectator, căci, altfel, n-am cunoscut-o personal – de o discreţie pahidermică. Ştiu că a fost măritată demult, când abia ieşise din adolescenţă, ştiu că nu s-a mai măritat niciodată, iar cât timp faima ei atinsese cote maxime, lumea vorbea de un singur iubit, ferit cu incăpăţânare de ochii presei, un bărbat pentru care a slăbit multele şi celebrele zeci de kilograme şi alături de care o creşte pe Maia, fetiţa ei înfiată.

Eu, la rându-mi, mă pot lăuda cu lungi perioade de singurătate, cu lupte aprige împotriva complexelor care mă măcinau, cu faptul că nu m-am priceput să înşir relaţii, să clădesc căsnicii, să fac copii, iar până la venerabila vârstă de 37 de ani, am bifat doar 5 parteneri de aşternut – o cifră incredibil de mică, credeţi-mă, pe care a trebuit s-o recunosc mereu cu sfială, ca pe un fel de virginitate târzie, ca pe o boală ruşinoasă, cât timp m-am învârtit prin lumea artiştilor care schimbă “marile iubiri” ca pe ciorapi, prin ţara romanticelor rele de muscă.

Mai multe n-au răzbătut către public, despre Teo, nici nu ştiu câte informaţii sunt, în cele mai fine detalii, adevărate, însă per total am putut contura, cu ochii minţii, un om în a cărui conduită sufletească m-am regăsit - un fel de-a fi în mare măsură introvertit , în ciuda exuberanţei afişate, un spirit atât de nelalocul lui în universul media, unde toţi îşi pun poalele-n cap şi ne pun constant la curent cu plăcerile, cu iubirile, cu divorţurile, cu fericirile şi mai ales cu nefericirile lor.

În afară de Teo (şi de Mugur Mihăescu, de la Vacanţa Mare – un alt destin cam zbuciumat) mai ştiu un singur Geamăn născut tot pe 2 iunie, ca şi mine. Nu este celebră, îmi este prietenă bună, şi despre ea pot afirma cu siguranţă că n-a avut o viaţă uşoară, că şi-a pierdut ambii părinţi, că s-a zbătut mereu să-şi depăşească condiţia, că a luptat din răsputeri cu destinul pentru tot ceea ce s-a întâmplat s-o fericească vreodată. În plus, de aproape 10 ani de când o cunosc, se chinuie să-şi păstreze dreptul de a munci aici şi să capete cetăţenie română – căci e ucraineancă, la origini. Iar ţara asta de rahat i-a pus numai beţe în roate, a plimbat-o pe drumuri lungi după tot felul de aprobări şi de hârtii, şi tot fără niciun rezultat, deşi statul român condus de retardaţi ar fi trebuit să fie mândru că o fată frumoasă şi deşteaptă precum prietena mea a ales să trăiască, definitiv, în România.

Totuşi, după ani de lacrimi şi compromisuri, după zeci de întâlniri în care ne-am confesat una alteia şi ne-am comparat vieţile, încercând să găsim răspunsuri întrebărilor noastre comune, am veşti minunate din partea ei: a scos o nouă carte de poveşti pentru copii (ea e o foarte talentată scriitoare de limbă ucraineană), iar la vară se mărită, şi-a găsit, în sfârşit, liniştea şi dragostea. Aceste frumoase răsturnări de destin îmi dau şi mie, sora ei de zi de naştere, speranţa că totul se poate schimba în bine, că blestemul zilei de 2 iunie nu există, de fapt, că avem şi noi rezervat, pe undeva, printr-un colţ de horoscop, dreptul nostru la fericire.

Bârfe de Oscar 2011 - defilarea pe covorul roşu

2011-03-01T18:04:00.000+01:00

Au trecut şi Oscarurile de anul ăsta, şi m-am bucurat să ia caimacul premiilor importante preferatul meu din competiţie, The King’s Speech. De mult nu m-a mai emoţionat într-atât un film - o poveste curată, o abordare plină de naturaleţe a subiectului, un joc impecabil al actorilor, şi principali, şi secundari, o peliculă fără sofisticării inutile.

Dar nici prin gând nu-mi trece să vorbesc acum despre plusurile şi mai ales minusurile cinematografiei americane din ultimii ani, ci o să-ncing o scurtă bârfă despre sclipicioasa etapă premergătoare show-ului, despre celebra defilare, la ţol festiv, pe covorul lat, lung şi roşu, derulat an de an până la intrarea în Teatrul Kodak.

Impresiile pe care le voi etala mai jos nu-s inspirate din opinia niciunui stilist sau hairstilist celebru de pe la noi sau de pe-acolo, n-am apucat să gugălesc după răutăţi mai avizate decât ale mele, ci mi le asum în totalitate, în urma vizionării fotografiilor recent publicate pe IMDB.

Cel mai neplăcut ochiului mi s-a arătat contrastul dintre apariţiile care mizează (cam prea tenace) pe naturaleţe, ca să nu zic neglijenţă, şi figurile ca de ceară, înţepenite de la atâta botox şi fixativ. Între stilul smuls şi stilul prea bibilit s-au perindat pe covorul roşu vestimentaţii cam fără sare şi piper, coafuri bătrânicioase, rădăcini nevopsite, culori deseori terne, forme lipsite de prestanţa tinerilor ani Hollywoodieni. Nu m-a lăsat nicio apariţie fără suflare, n-am salvat în My Documents modelul niciunei rochii, Gala premiilor Oscar pare să-şi piardă an după an, vestimentar vorbind, din strălucire, din aerul decadent care-i dădea altă dată atâta savoare.

E acum la mare modă tâmpita strategie de PR prin care ni se arată că actriţele de top sunt nişte femei, vezi Doamne, obişnuite, care nasc (sau adoptă) pui vii şi-i hrănesc cu lapte de la supermarketul din colţ, care se-mbracă toată ziua bună ziua în blugi, ca şi noi, femeile de rând. Ei, bine, şi-atunci, tot ca şi noi, ajung să se manifeste cu stângăcie atunci când eticheta le obligă să se împopoţoneze în rochii de gală.

Mi-e dor, deşi nu i-am trăit, de anii în care starurile nu abdicau de la lux şi eleganţă în orice moment, cât de banal, al vieţii lor, când bărbaţii celebri păreau că s-au născut în frac, iar divele parcă pluteau în rochiile lor ample, corsetate, crinolinate. Trendul prezentării în mulţime drept girl next door le-a văduvit pe actualele staruri feminine de exerciţiul constant al eleganţei impecabile, Hollywood-ul anilor 2000 şi-a pierdut aproape de tot rolul aspiraţional într-ale perfecţiunii proptite-n patru ace. Vedetele de azi au milioane de dolari şi în cont, şi pe ele, dar multe arată de doi lei, se târâie ziua în tricouri de bumbac şi-n şlapi, cu toată strofocarea celor mai mari, mai tari şi mai scumpi designeri ai lumii.

Iar când dorinţa de a părea cu 20 de ani mai tânără se combină cu putinţa de a plăti facturi enorme în acest ispititor scop, pe fondul unui discernământ precar, rezultatul se arată a fi dezastruos: mutre deformate de liftinguri, frunţi inerte, zâmbete cu iz de hemipareză, contrast hilar între mâinile posmăgite, gâtul încreţit, braţele flasce (căci mai toate divele se ocupă de anii de pe chip, dar uită de ăia –aceiaşi! - de pe trup) şi obrazul ca o petală de trandafir.

Dar, ca să nu mai lungesc vorba, iată cum arată lista mea de "aşa da"-uri şi "aşa nu"-uri, însoţită de câteva capturi de pe covorul roşu:

Sandra Bullock - a zăbovit exagerat de mult şi la coafor, şi la croitor, şi la clinica de chirurgie estetică. Zici că-i împăiată - părul e prea negru, obrazul prea întins, rujul prea roşu, rochia prea ţeapănă. Imaginea de Barbie între două vârste o face să pară distantă şi înţepată, deşi altfel mi-e dragă foc, vă jur.

Nicole Kidman – de câţiva ani încoace, are zâmbetul desfigurat de colagenul introdus în buze, boticul ei odinioară simpatic, de vulpiţă, i s-a transformat nefericit în ventuze à la Pamela Anderson. Cine le-o minţi pe femeile astea că pari mai tânără şi mai senzuală dacă arăţi de parcă-ai avea herpes?

Sharon Stone – Drept să spun, n-am apucat să-i caut cu acul defectele de carcasă, căci mi s-a părut de nerecunoscut, m-au izbit tristeţea ei adâncă şi privirea obosită, bătrână, blazată. Eram obişnuită ca pozarii s-o surprindă mereu cu gura până la urechi, sexi şi ghiduşă, era sufletul defilărilor pe covorul roşu. Problemele personale şi sănătatea precară i-au ruinat însă fostului sex-simbol mina glamour, veselă, încrezătoare. Păcat...

Helena Bonham Carter – Mă uimeşte aprig cum o actriţă cu un joc sofisticat, serios, plin de nuanţe, poate adopta cu nonşalanţă imaginea asta smucită, de fostă divă atinsă de Alzheimer. E încă tânără, e încă frumoasă, e un om profund şi deştept, din câte am citit şi din câte îmi pot da seama, şi totuşi apare la Oscaruri semănând leit cu o nebună de la mine din cartier, care vorbeşte singură şi iese pe stradă tapată, zulufată, îmbrăcată caraghios şi machiată ca la circ.

Penélope Cruz – O ador, însă de data asta mi-a părut urâţică, înfăşurată într-o rochie prea strânsă pe trupul ale cărui forme încă se resimt după naştere, la braţ cu un Javier Bardem cam bucălat pentru gustul meu. La Oscarurile din 2011 cuplul momentului pare să-şi fi lăsat acasă, cu bona, şi copilul, dar şi legendarul sex-appeal. Câştigători la acest capitol sunt Matthew McConaughey şi frumuseţea brună care-l însoţeşte. Habar n-am cine e – însă dă clasă, ca look, multor starlete cu pretenţii.

Annette Bening – Nu înţeleg nici să mă tai de ce a trântit cercei verzi la rochia albastră, cu mărgele şi pietre albe. Repet uimirea şi în cazul lui Reese Witherspoon, care a asortat smaralde vintage la rochie negru cu alb şi coafură gen anii ’60. În plus, doamnei Bening nu i-ar prinde deloc rău nişte hialuronic şi un lifting fin, căci dumneaei a căzut în extrema cealaltă, de când l-a domesticit pe craiul Warren Beatty pare că ignoră total intervenţiile de înfrumuseţare şi întinerire care pentru mult mai junele Nicole Kidman ori Sandra Bullock au devenit, după cum se observă, adevărate obsesii.

Scarlett Johansson – Pleoape cărămizii, buze roz-purcel, cerceluşi cu bumbi, păr tuns cu ciobul. Rochiţică din dantelă zdrenţuită prin unele părţi, transparentă prin altele, cu vedere la un sutien cred că negru. Parcă s-a-mbracat, machiat şi coafat pe întuneric, pentru uriaşul eveniment, aştept să văd ce decretează şi fashion-bârfitorii de profesie, însă din punctul meu de vedere fata asta a fost culmea dezastrului stilistic pe Red Carpet-ul de Oscar 2011.

Mi-au plăcut, dar fără să mă omor după ele, următoarele dudui:

Cate Blanchett – am mari rezerve în privinţa rochiei, în rest o găsesc caldă, diafană, rafinată, o apariţie de mare clasă.

Halle Berry – mereu proaspătă şi sexi, o veşnică adolescentă. Probabil o ajută şi genele, căci în fiecare an arată absolut la fel (de bine).

Hellen Mirren – A înaintat prin vârste frumos şi cu eleganţă, e printre puţinele actriţe ce nu se sfiesc să afişeze un aer aristocratic, rasat, de femeie pe care e greu s-o atingi, dar atât de uşor s-o admiri.

Gweneth Parltrow – nu experimentează, nu riscă, nu-şi pune pene-n cap, ştie ce-i vine bine şi aplică mai mereu formula câştigătoare: păr lins, linii fluide, machiaj natural. Zicala “less is more” se potriveşte de minune în cazul ei.

Natalie Portman – Gravidă şi splendidă, un chip diafan, fără cusur, o ţinută veselă şi dulce. Un Oscar pentru interpretare, de la ei, şi unul pentru o desăvârşită naturaleţe, de la mine.

PS: Toate pozele, la o rezoluţie mai prietenoasă, le puteţi găsi pe imdb.com

Raţiune sau simţire?

2011-02-25T08:40:00.000+01:00

Toate îndemnurile romantice de life coaching sfidează pragmatismul şi te ispitesc să pleci urechea către atotştiutoarea intuiţie, te îmbie să iei deciziile de viaţă cu inima, nu cu mintea cea nesuferită şi cârcotaşă, căci vezi Doamne motoraşul roşietic şi aparent neobosit ştie el ce-i mai bine pentru tine, deţine secretul împlinirilor de moment, dar şi al fericirilor pe termen lung.

Înţelepciunea cumpătării bazate pe valori palpabile ori pe statistica sorţilor realiste de izbândă e aruncată la coş de clişeul prin care ni s-a băgat în cap că o alba-neagra sentimentală e de preferat argumentelor rigide, concrete. Să fii calculat, cu picioarele pe pământ şi cu capul bine înfipt între umeri este astăzi un defect. Azi, dacă nu pluteşti pe norişori, dacă nu levitezi de sentimentalism (uneori foarte ieftin), dacă nu te crezi mai poet decât Nichita şi nu contracarezi elocinţa unei opinii cu vreun catren dulceag, scris de tine, sau mai bine de alţii, eşti luat drept un om obtuz, un gibon care nu e-n stare să descifreze adevăratele înţelesuri ale vieţii. Azi inima e la putere şi cu bătăile ei frumos ritmate trebuie să te împăunezi în stânga şi-n dreapta, dă bine să te-arăţi lumii gingaş, sensibil, fragil, emoţionat. Chiar dacă nu eşti.

Aplecată din născare spre introspecţie, cu o vocaţie a tristeţii cu şi fără motiv, am îmbrăţişat bucuroasă trendul, şi nu doar în aparenţă, de amorul artei, ci din convingere, până la sânge. M-am lăsat mai mereu ghidată de repere sufleteşti, am crezut orbeşte în iubire şi-n legendara ei putere de-a dărâma munţi.

Dar inima mea nu ţine cu mine, vorba cântecului... Şi de câte ori am ales cu inima, am ales prost, păgubos, în detrimentul confortului meu sufletesc. Nici în chestiunile mai prozaice flerul nu prea mă ajută: dacă-mi cumpăr pantofi roşii, acasă îmi dau seama că i-aş fi vrut verzi, între două petreceri de sâmbătă seara nimeresc la cea mai plictisitoare, între autobuz şi tramvai îl aştept mereu pe cel care nu vine, plec la ştrand când începe ploaia şi stau închisă-n casă când soarele domneşte, nestingherit, sus pe cer.

Se spune că atunci când te confrunţi cu o dilemă – adică mai tot timpul – e bine să scoţi o foaie de hârtie şi-un creion, şi să încropeşti un tabel cu două coloane. În prima coloană înşiri argumentele pro unei decizii, iar în coloana a doua, pe cele contra. Şi unde aduni mai multe rânduri înnegrite, acolo sălăşluieşte adevărul tău, într-acolo trebuie să te îndrepţi, acea decizie va fi cea fericită.

Am mâzgălit, de-a lungul timpul, urmând această simplă – şi logică – regulă, tone de hârtii, le-am umplut de tabele şi tabelaşe conştiincios completate şi am sfârşit, aproape de fiecare dată, alegând coloana cea mai golaşă, în care trona câte-un gând ce nu-mi dădea pace, a cărui dulce apăsare nu mă putea face să să-l ignor. Iar inima mea îl alegea pe acela, o durea-n atrii şi ventricule de toate argumentele logice înşirate în coloana raţiunii. Iar apoi ajungea s-o doară de-adevăratelea, fiecare celulă, că uite aşa am ajuns să fac EKG-uri la 30 de ani, să plâng după idioţi, să urmez orbeşte lupi frumos îmbrăcaţi în blană de oaie, să-mi falimentez sufletul şi contul construind castele de nisip, să fiu alungată de oameni pe care i-am iubit necondiţionat, să aleg dintre două joburi pe cel mai fără de viitor. Simţiri neprietenoase cu mine m-au îndemnat s-o rup la fugă în situaţii când înţelept ar fi fost să mai rămân şi tot ele m-au făcut să rămân pe loc, tâmpă, îndrăgostită, iertătoare, răbdătoare, când toate mecanismele raţiunii beculeau insistent a pericol şi-mi zbierau să mă car dracului de-acolo.

Însă pe cât de inaptă e intuiţia mea în a mă ghida spre drumul mai lin, pe atât e de abilă în a-mi dezvălui, ca la şah, cel puţin două trei mişcări viitoare din vieţile celorlalţi. Am prevăzut de-a lungul timpului, la milimetru şi la secundă, începuturi şi sfârşituri de iubiri, căsătorii şi divorţuri, angajări şi concedieri, măriri şi căderi ale celor din jurul meu. Când nicio adiere nu prevestea furtună în viaţa cuiva, eu am fost în stare să văd norii negri de la orizont. Iar când vreun prieten mi-a mărturisit că e la pământ, că nu mai vede rezolvarea vreunui aspect viciat din viaţa sa, eu i-am întrezărit viitorul cu soare şi i-am spus să nu mai plângă, că totul va fi bine. Şi a fost.

Oare toţi deţinem arta de a ne servi cu folos de intuiţie, de inexplicabilele prime impulsuri sufleteşti, sau şi ăsta e un talent, rezervat celor aleşi? La cantitatea imensă de (auto)amăgire pe care o văd în jurul meu, înclin să cred în ultima variantă. Şi, totuşi, aruncarea în valuri fără frică de eşec sau de înec ne umanizează, ne înalţă spiritual, credinţa nesupusă evidenţelor matematice şi ştiinţifice e doar baza cam tuturor pornirilor religioase...

Dar totuşi până unde să mergi cu dorul şi cu flerul, şi de la ce punct încolo să spui gata, stop, trebuie să gândesc cu toţi neuronii, să analizez la rece situaţia, să deschid larg ochii împăienjeniţi de poezie şi să iau decizia corectă pentru viaţa mea? Cred că de la punctul în care conştientizezi , amar, că împăratul e gol, că adevărul tău nu e şi adevărul celorlalţi, că fericirea ta e sigur în cu totul altă parte.

Too Big Love

2011-02-19T18:18:00.000+01:00

Motto:
Dragele mele, îmi pare rău ca s-a întâmplat aşa, nu ştiu cum să vă spun ca să nu vă supăraţi pe mine, dar m-am îndrăgostit de alt harem!

Urmăresc acum un serial, Big Love se numeşte, şi o fac cu sufletul strâns, pentru că, oricât de deschisă la minte m-aş considera, poveştile din film mă intrigă şi mă stânjenesc, contrar voinţei mele de a recepta informaţiile cu mai multă obiectivitate. Totuşi, accesez episod după episod cu o curiozitate frenetică, încercând – şi observ că fără sorţi de reuşită - să-mi recalibrez sistemul de valori, să privesc iubirea din unghiuri şi poziţii extrem de incomode pentru mine.

Serialul etalează viaţa unei familii de mormoni din statul Utah, cu problemele lor, cu intrigile lor, cu suferinţele lor, cu tot ce înseamnă, în general, viaţa de familie. Partea ciudată este că la cârma familiei respective stau o parte masculină şi trei părţi feminine, adică, mai pe înţeles, un bărbat cu trei neveste. Legal, căsătorit doar cu prima soţie, pentru că în 1890 Biserica Mormonă a interzis căsătoriile poligame, deşi, pe ascuns, mai mult de 40.000 de americani sunt şi azi adepţii unei astfel de orânduiri matrimoniale.

Serialul nu bate multă moneda pe stilul de viaţă mormon, familia în cauză fiind descrisă drept una modernă, perfect integrată în peisajul american din zilele noastre, pe care numai o lege ingrată o opreşte în a se exprima liber şi-a iubi la fel de neîngrădit. Însă, cel puţin până la episodul la care am ajuns, sunt prezentate situaţii de zi cu zi şi de noapte cu noapte a căror derulare o privesc cu gura căscată, încercând să le înţeleg şi să le admit, dar nereuşind, în straturi profunde ale eului meu, nici una, nici alta.

Bărbatul doarme în fiecare noapte cu câte o altă nevastă, conform unui orar bine stabilit de First Wife. Când vine de la serviciu le sărută însă pe toate trei, drăgăstos, iar cea sărutată este privită cu zâmbet larg, îngăduitor, de celelalte două care-şi aşteaptă rândul la îmbrăţişări. Copiii, indiferent de cine i-a născut, sunt crescuţi de toate cele trei mame, hrăniţi, îmbrăcaţi şi iubiţi în grup, fără discriminări.

Într-un asemenea tip de familie, cea mai îndrăzneaţă fantezie feminină e să-ţi vrei bărbatul numai pentru tine, să fentezi programul de acuplări nocturne, să-ţi seduci soţul şi să-l faci să-şi “înşele” cu tine celelalte soţii, atrăgându-l în patul şi-n casa ta la ore şi în zile nepotrivite. Căci, am uitat să menţionez, fiecare soţie are casa ei, dar casele sunt zid lângă zid şi toţi membrii familiei trec dintr-una într-alta nestingheriţi.

Născută într-o societate monogamă, mi-e greu să-nţeleg modul lor de viaţă, am fost crescută într-o cultură în care şi dacă-ţi vezi consortul vorbind la telefon, pe ascuns, cu alt exemplar feminin, e motiv de depresie sau de divorţ. Şi totuşi, monogamia noastră declarată şi temeinic legiferată nu ne scuteşte nicicum de blestemul infidelităţii, al trădării, al vieţii duble pe care o duc foarte mulţi bărbaţi. Iar iluzia iubirii unice şi eterne, însămânţată de timpuriu în aspiraţiile noastre romantice, ne lasă pradă celor mai crunte deziluzii, atunci când descoperim că bărbaţii noştri monogami nu reuşesc, şi deseori nici nu vor, să ne iubească numai şi numai pe noi. Şi nici noi, sincere să fim, nu ne mulţumim, pe termen lung şi foarte lung, cu acelaşi bărbat.

Oripilându-mă, în forul meu interior, de scena duioasă în care, la masa de seară, bărbatul şi cele trei soţii ale sale se ţin de mână şi spun rugăciunea, nu mă pot abţine să mă întreb dacă poligamia nu e totuşi o formă de convieţuire maritală mai onestă. Dacă nu-i mai cinstit să ştii adevărul – că nu eşti singura lui dragoste – şi să te împaci cu asta, decât să eşuezi în ghearele unei nefericiri adânci, de nevastă înşelată sau de amantă dusă cu vorba.

În câteva culturi ale lumii, răspunsul la aceste întrebări este încă unul afirmativ, chiar dacă şoptit, ca să nu fie auzit de urechea ascuţită a legii. Mie una, oricât de open-minded m-aş crede, numai gândul că iubirea mea se lăfăie în braţe străine îmi umple inima de spini. Cum o fi mai bine, câte ingrediente are, de fapt, reţeta fericirii în dragoste? Două sau poate mai multe? Sper să aflu răspunsul, şi să vi-l comunic şi vouă, după ce termin de vizionat toate sezoanele din Big Love.

M-am întors

2011-02-15T11:25:00.000+01:00

Acum mai bine de un an jumate fugeam fericită din casa mea roz şi mă cuibăream, cu tot cu vise, entuziasm, carte de muncă şi munţi de dragoste oarbă, nebună, într-o locuinţă nouă şi aparent primitoare. Într-un spaţiu cu pagini lucioase şi frumos colorate, în care sufletul meu locuia deja, de aproape 5 ani.

Azi mă întorc de unde am plecat, obosită nu atât de munca asiduă, prestată zi şi deseori noapte prin toate cotloanele administrativ-editoriale ale revistei cu nume de dans, cât ostenită de umilinţe, de minciuni, de intoleranţă, de ipocrizii, de încăpăţânarea mea nebunească în a vedea sclipiri de aur preţios, acolo unde era, de fapt, rugină.

Nu vreau să spun mai mult, deşi am adunat milioane de frustrări, şi aş plăti poliţe, şi aş striga în gura mare adevăruri pe care probabil nu le-ar crede nimeni. Maşinăria de manipulare este prea bine pusă la punct, prea unsă cu toate alifiile, pentru a putea fi deconspirată printr-un simplu text de blog. Trebuie să trăieşti, să respiri şi să mori, puţin câte puţin, prins în mrejele ei, pentru a înţelege.

Nu mă dezic de lucrurile bune pe care le-am trăit şi le-am învăţat acolo. Nu neg o experienţă care m-a îmbogăţit profesional, cu preţul – poate prea ridicat – al sărăcirii mele sufleteşti. Scrisul meu a căpătat recunoaştere şi consistenţă, acum poate ştiu să acţionez mai ordonat şi mai matur, dar gândesc mai urât, simt mai viciat, am adunat în pliuri sângerânde de suflet sentimente de care mi-e ruşine. Lumea mea interioară era mai curată înainte de a pătrunde într-un mediu ce se vrea artistic – şi poate că şi este, într-un fel pe care eu n-am reuşit să-l asimilez -, dar care simt că nu m-a înnobilat, nu m-a înălţat spiritual, ci doar m-a secătuit de energie şi de candoare.

Nu vreau să năruiesc iluziile nimănui cu aceste destăinuiri şi înţeleg perfect că pentru mulţi vor părea muşcăturile otrăvite ale unui fost angajat. Nu am decât martori tăcuţi, cei care au luptat pe aceste fronturi înaintea mea: oameni care au fugit mâncând pământul, din proprie iniţiativă, oameni care au fost alungaţi în condiţii şi din motive cel puţin bizare sau oameni cărora – spre binele lor – nu le-a păsat destul cât să se autoamăgească pe termen lung, şi atunci s-au retras la primul semn că lucrurile sclipesc ieftin şi fals, că ceva e putred în ţara aparent plină de minuni.

Din respect pentru cei pe care i-aş putea răni nemeritat, dar şi dintr-un rest de consideraţie pentru ce am iubit odată până la depersonalizare, până la negarea propriei mele fiinţe, mă voi abţine să arunc cu noroi, să scuip icoane pe care le-am sărutat, cu evlavie, ani la rând. Port o uriaşă parte de vină pentru suferinţa mea de acum, dar sper că tot ce mi-a fost dat să trăiesc are un sens, un rost în drumul meu care, deşi pare frânt, nu se opreşte, sub nicio formă, aici.

Un prieten mi-a spus că abia de acum încolo voi vedea care-mi sunt prietenii. L-am contrazis, am ştiut întotdeauna care-mi sunt adevăraţii prietenii, dar am ales să mă îmbăt şi cu iluzii dulci-amare, să alerg după himere, să divinizez spirite care n-aveau nimic divin. Însă prietenii mei adevăraţi m-au susţinut, m-au iertat, m-au aşteptat şi sunt lângă umărul meu, aşa cum au fost întotdeauna. Ei îmi dau putere, prin ochii lor limpezi reînvăţ să privesc înainte, pentru ei nu contează ce voi fi de acum încolo: jurnalist, inginer, şomer sau prelucrător prin aşchiere. Şi, cel puţin în clipa în care scriu asta, nici pentru mine nu mai contează.

Vă mulţumesc pentru răbdarea cu care aţi parcurs aceste mărturisiri şi sper să ne mai întâlnim pe aici, cu texte noi şi, nădăjduiesc, cu stări de spirit mai proaspete şi mai optimiste. Iar într-un viitor foarte apropiat vă voi da întâlnire în paginile de blog ale unei noi reviste online pentru femei. Dar până atunci, ne mai vedem, ne mai scriem, ne mai auzim...

Fugită de acasă

2009-09-17T21:27:00.000+02:00

Mi-am părăsit cuibul pentru unul mai mare şi mai animat. Dar vă invit şi acolo, deşi o să-mi mai iau lucruri de aici, aşa, până ma familiarizez cu noua casă:
Iata adresa:
http://alina.revistatango.ro/2009/09/two-lovers-sau-doar-o-singura-si-complicata-%e2%80%9eiubire-la-new-york%e2%80%9c/

Şi Amalia e acolo, şi Anemari, am pus-o de-un bairam. Hai şi voi!

Reţetă de supravieţuire

2009-09-03T20:00:00.000+02:00

Aş minţi enorm să spun că sunt fericită. Dar şi că mă simt, pe de-a-ntregul, vitregită de soartă ar fi nedrept, din partea mea, să declar. De fapt, mi-am dat seama că în interiorul meu vieţuiesc independent diferite trăiri, aranjate pe două paliere distincte, ce interacţionează extrem de rar. Un palier este acela al sentimentelor de suprafaţă, superficiale, dacă vreţi, sentimente ce acoperă toată gama posibilă de stări sufleteşti exhibate: suferinţă, bucurie, furie, gelozie, invidie, plăcere, dispreţ, încântare şi, mă rog, care or mai fi, omeneşti posibile. Palierul din interior este, însă, mai deloc eterogen, şi cuprinde acele trăiri cu parcurs aproape cronicizat, acele dorinţe, neîmpliniri, complexe şi frustrări ce au devenit, odată cu trecerea vremii, parte din mine, pe care le-am hrănit, le-am dojenit, le-am mai dat drumul, din când în când, afară, iar apoi le-am închis în cuşti, ca pe nişte animale de casă neascultătoare. Dar n-am reuşit să mă dezic de ele şi nici ele de mine.
Aşa că, de la un timp, mi-am propus să trăiesc altfel, să nu mai fac din palierul unu de sentimente un simplu paravan care să ascundă o luptă obositoare şi inegală cu palierul doi. Soluţia este condusul cu ochii la bara din faţă, ca să citez (iar) din Mircea Badea. Adică, să te concentrezi la ce ai sub priviri şi să acţionezi în consecinţă, fără a judeca situaţia în perspectivă. El blama această metodă, dar mie-mi prinde bine. Eu am observat că perspectiva e cea care mă sperie şi că mă împac destul de bine cu noţiunea de prezent înghesuită în desfăşurarea a numai 24 de ore. Am văzut că mă simt mai confortabil cu mine dacă trăiesc de pe o zi pe alta, dacă iau lucrurile aşa cum vin, şi când vin. Muncesc, zilnic, şi încerc să mă bucur că muncesc. Vin acasă şi-mi iau doza de endorfine într-un mod pe care, până mai ieri, îl consideram ruşinos, dar acum îl declar fără sfială: ador să mă aşez în fotoliu, cu o pungă de pufuleţi în braţe, şi să vizionez un episod din serialul meu preferat. (De vreo lună încoace serialul meu preferat e Heroes – am ajuns la seria 3, iar înaintea lui a fost House MD – am văzut toate cele 7 serii, aştept să se mai filmeze).
Înainte să încep actualul job, şi eram într-un fel de şomerie, îmi plăcea teribil să ies cu câte o prietenă la cafea, lunea, pe la 11 dimineaţa, când toţi munceau de zor. Acum am renunţat la această satisfacţie, dar încerc din răsputeri să o înlocuiesc cu altele, la fel de banale şi, pe cât posibil, de o frivolitate nevinovată - cât să-mi dea acel plăcut sentiment pe care-l are o pisică ce se linge pe bot lângă acvariul cu peşti. Privesc cu haz veşti care până acum mă umpleau de disperare şi am încetat să mai plâng pentru eternele lucruri neîntâmplate, dar care, credeam eu, ar fi trebuit neapărat să mi se întâmple. Mi-am şters toate conturile făcute, de gura lumii sau a conştiinţei mele, pe site-urile de întâlniri şi amor livrat pe messenger. Am dat de pământ cu ceasul biologic ce-mi ţăcănea, agasant, în minte şi-n inimă. Mi-am propus să nu mai vreau nimic, să nu mai aştept nimic, să nu mai visez la cai verzi pe pereţi şi prinţi pe cai albi, să nu mai pretind nimic şi, mai cu seamă, să nu mai am impresia că mi se cuvine ceva. Am renunţat la toate proverbele şi zicătorile care spun să-ţi trăieşti fiecare zi ca pe ultima sau ca pe prima din viaţă, şi-mi trăiesc ziua exact aşa cum este, ca pe a treisprezecemiaosutăpatruzecişicâtomaifi ea. Adică, o zi obişnuită. Nu mai vreau să cred că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n sac, sau, dacă e aşa, nu-mi mai pasă, eu am obosit să alerg toată ziua bună ziua cu un sac enorm, gol, lărgit la gură, în care să mi se aruce, când şi când, o mărgică de satisfacţie sufletească. Când o vrea El să vină cu ploconul, îl aştept, cu sacul desfăcut, dar între timp îmi văd de ale mele. O fi bine, o fi rău? Nu vreau să-mi răspundeţi. Doar că mi-era dor să mai scriu pe blog, aproape că uitasem şi parola.

Tango total

2009-08-07T21:28:00.000+02:00

Va cer, cu plecaciuni, iertare, celor care mai poposiţi pe aici şi plecaţi repede după ce-mi dedicaţi următorul gând scurt şi dezamăgit: "asta n-a mai postat nimic nou".

Sunt bine. Sunt obosită. Sunt fericită şi, totodată, mi-e frică. De la 1 august dansez un tango frenetic, total - cu toate gândurile, cu toate putinţele, cu tot sufletul, cu toate orele prea însorite dintre 9.00 şi 18.00, cu toate ideile care sper, mă rog să fie rodnice.

Sunt ca la un început de mare dragoste, mi-e teamă de tot ce simt, ador tot ce trăiesc, sorb fiecare cuvânt, adulmec fiece gest al celor din jurul meu. Vreau să dureze, să-mi fie bine la nesfârşit. Adorm greu, agitat, visez când frumos, când furtuni, şi mă trezesc cu pleoape grele, odată cu soarele, plăcut nerăbdătoare să-ncep a trăi o zi abia mijită.

Voi reveni cu poveşti, promit. Şi cu adevăruri, voi reveni. Pe curând!

Mare-i grădina lui Google!

2009-07-17T08:56:00.001+02:00

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă reped zilnic la calculator, după ce conectez Erdeesul şi apăs Internet Explorerul, îmi apare pe ecran pagina de căutare Google.ro. Nu mă minunez că-i aşa, eu am făcut să fie aşa, am bifat prin Tools, pe acolo, ceva, «default homepage», parcă, şi asta tocmai pentru că orice aş avea de de scris, de chatuit, de pierdut vremea la computer, e musai să scormonesc printre paginile de web ale planetei, am dezvoltat o dependenţă. Iar motorul ăsta de căutare mi-e cel mai drag, m-am obişnuit cu el, acu’ ceva timp foloseam Yahoo Search, dar clipocesc prea multe chestii pe acolo...
Partea proastă (sau, de fapt, bună!) e că printre fanii Google Search mai sunt şi unii duşi cu pluta rău de tot, care, crezând că nu-i vede nimeni – deşi devin vedete de referral, băgă acolo la căsuţă orice tâmpenie (denumită pompos keyword) care le nelinişteşte neuronul. Şi nu vorbesc aici despre «porno» sau «Jenna Jameson», apucăturile astea sunt deja clasice...
Dar să nu mai lungesc, în mod frivol, subiectul, şi să vă vâr direct în miezul lui: iată ce inepţii am găsit eu în ultima vreme pe Google Analytics, adică acolo unde văd eu cam cine, din ce colţ de lume, şi ce prostii a căutat pe net, de a ajuns, absolut întâmplător, of course, pe blogul meu profund şi elevat :)
În trista perioadă a morţii lui Michael Jackson, unora le ardea buza după picanterii, voiau, poate, un avantaj informaţional în faţa partenerilor de bârfa, aşa că tastau pofticios, fără noimă şi fără predicat: «Michael Jackson adevaruri nespuse». Cred că m-au înjurat intens când şi-or fi blocat (sper!) calculatorul cu pagina mea, căci în afară de o exhibare a tristeţii n-au găsit sigur informaţii şoc, secrete de megastar cu care să te lauzi la o şuetă manelistică în faţa blocului.
În altă zi – de mare sărbătoare – am râs copios când un rumân copleşit de mituri şi legende s-a ascuns, pesemne, după sobă, nu înainte de a-l interoga (cu îngrijorare, am dedus eu) pe Google cel mare şi deştept: «ce trebuie să faci cand iti apar sanzienele?»
Habar n-am, dacă i-au apărut şi a făcut ceva, îl rog să-mi povestească şi mie ce şi cum, că mor de curiozitate.
Un filozof amator dansa, într-o zi, graţios, pe taste, căutând «idealizarea conceptului». Care concept şi, mai ales, de ce voia să-l idealizeze, n-am să aflu probabil niciodată. Mă mai strofoc numa’ să-mi dau seama ce texte de-ale mele conţin atari abstracticiuni, de nimeri nebunul pe tarlaua mea de blogosferă!
Şi am păstrat pentru final faza cea mai tare, exemplul cel mai cras de prostie - pe mama şi tata lor, cum se spune la mine în cartier. Încă mă ţin de burtă, dar printre hohote o să vă povestesc şi vouă, e păcat să râd isteric de una singură : o domnişorică din judeţul Constanţa trăieşte următoarea dramă, sărăcuţa de ea: «vreau o atitudine eleganta ca de printesa.cum sa fac?»
Băi, să-i zic, să nu-i zic? Hai că-i zic:
Mami, prestanţa princiară necesită o educaţie aleasă, niscaiva neuroni mai fâşneţi, domiciliul pe la Monaco sau prin Buckingham şi, eventual, nişte hematite mai albăstrii. Dar it’s a free and stupid world, până şi o tută din Valu lui Traian are dreptul să viseze la tiare şi crinoline, nu-i aşa?

PS: Ortografia citatelor, sau, mai precis, lipsa ei aparţine în întregime autorilor acestora. Eu doar am făcut mişcarea aia cu copy-paste :)

Ştire de ultimă jumătate de oră!
Nici n-am postat bine peroraţia de mai sus, că unu' din Satu Mare mi-a aterizat pe plantaţia virtuală după ce a tastat, ţineţi-vă bine: "K 800 de la sonii la mana adoua". : ))))
Nu-i drăguţ??? Ai, mă, că viaţa e mişto rău de tot!!

Şi încă unul/una care locuieşte în Spania, probabil printre căpşuni: "cum face amor lumea carei indragostita" :)))
Vai, sunt mai tari astea din PS decât cele din articol! Ce mă fac??? Help! Presimt un material luung, cu adăugiri zilnice, aşa că nu mai închei cuviincios, ci scriu ca la TV-ul alb-negru: VA URMA!

Tărâmul virtual al mâncătorilor de rahat

2009-07-04T16:17:00.000+02:00

Încă de la început îmi cer scuze pentru limbaj, declar audienţă permisă numai pentru categoria 18+, fără probleme digestive grave. Dacă aveţi copii mici, culcaţi-i înainte de a citi pe blog la mine. Dar nu mai pot să fiu diplomată şi îngăduitoare cu toţi nesimţiţii, metaforele mi s-au topit de nervi şi căldură, nu mai am puterea să îmbrac în fraze cât de cât civilizate ceea ce vreau să comunic.
Urmăresc de ceva timp bloguri vecine şi prietene, unele îmi sunt mai dragi decât altele (pentru că, de fapt, îmi sunt dragi posesorii lor), însă de la un timp n-am mai comentat nimic pe niciunul, mă simt plictisită, scârbită de vorbe în vânt şi declaraţii fără acoperire. Am auzit prea multe poveşti triste, cu începuturi luminoase pe ecrane LCD şi cu finaluri mocirlite de greutatea confruntărilor face to face. Şi atunci, din spirit de fair-play, am decis să nu-mi mai las mostre de gândire şi simţire pe niciun blog. Ştiu că asta poate dăuna blogului meu propriu şi personal, îmi asum riscul de a părea distantă şi nesuferită, ştiu că sunt legi nescrise prin care nu poţi avea mari pretenţii ca alţii să-ţi năvălească cu opinii pe pagina de jurnal virtual dacă tu nu faci la fel, pe paginile lor. Aşa că îmi cer sincere scuze celor care m-au onorat cu câte-un gând sau o părere, deşi eu am cam dispărut în ceaţă.
Dar de ce-mi justific chiar acum acreala?
Păi, de exemplu, pe unul dintre blogurile pe care le urmăresc cu religiozitate (deşi nici pe ăla nu mai scriu), membrele comunităţii virtual construite îşi fac declaraţii de dragoste, se susţin, îşi oblojesc reciproc rănile, îşi dau sfaturi, îşi ţin de urât sau de frumos. Nimic rău până aici. Răul începe când virtualul are pretenţii de real. Când oamenii simt nevoia – virtuală, şi ea - să se privească în ochi şi să se ţină de mână cu adevărat. Când, îmboldite de duioşia creată în coconul şezătorilor artificiale, unele dudui fac planuri măreţe, organizează petreceri, invită lume, pun la cale în detaliu întâlniri cu aură magică, menite să pecetluiască sentimente de prietenie ce dau în clocot şi pe dinafară de blog. Nici până aici n-ar fi nimic de condamnat, până la urmă, să ne îmbătăm cu iluzii şi să facem planuri distractive pentru viitor nu poate aduce necaz nimănui. Naşpa e când se pun pe tavă date concrete. Când se încercuieşte în calendar. Când iubitul de pe net, cu care faci 100 de copii pe chat, căci are toate vorbele erecte şi-l doare-n tastă de impactul lor asupra ta, nu apare la întâlnirea ochi în ochi programată într-un moment (al lui) de rătăcire, dar căreia tu, îndrăgostită până peste head-bar-ul de la Explorer, i-ai dat acelaşi credit ca unui contract semnat şi parafat la notar.
Cum spuneam, o duduiţă din tagma celor despre care vorbeam mai sus tocmai a văzut că se îngroaşă gluma, că se bat apropouri, că se apropie vertiginos data petrecerii mult trâmbiţate de ea, pe blog – deşi n-a obligat-o nimeni să facă chestia asta, adică să trâmbiţeze că face chef –, şi a dat înapoi, a anulat totul cu nonşalanţă, fără prea multe explicaţii, ca şi cum nici usturoi n-ar fi mâncat şi nici gura nu i-ar fi mirosit. Păi ce dracu’ a apucat-o in the first place? Deşi ştiu: nevoia de-a se face plăcută, admirată pentru generozitate şi iniţiativă, de a fi vedeta cârdului de mesaje, în ciuda faptului că era conştientă, pot să jur, că aruncă nişte vorbe fără acoperire, aşa, de chichi – să dea bine în faţa celebrei proprietare a blogului. Eu n-am pus botul de la început, poate nici alţii n-au pus, dar deznodământul, deşi previzibil, tot m-a enervat. De ce le-o plăcea unora să mănânce căcat cu polonicul n-am să înţeleg niciodată, deşi uneori, când sunt în toane bune, mă fac că înţeleg. De ce să zici că faci ceva şi să nu faci? (Şi nu pentru că s-a întâmplat ceva neprevăzut, c-a venit vreun cataclism, ci pentru că de la început n-aveai niciun gând să faci.) De ce să juri prietenie pe viaţă şi iubire dincolo de moarte unor oameni pe care nu i-ai văzut în viaţa ta şi, ce-i mai grav, nici n-ai de gând să-i vezi? Extrapolând de la mediul blogăresc către viaţa din faţa calculatorului, de ce să spui că suni şi să nu suni? Că vii, şi să nu vii? De ce să promiţi, şi să nu te ţii de cuvânt? Mai ales când absolut nimeni nu ţi-o cere, nu-ţi pune pistolul la tâmplă?
E aşa bun rahatul la gust? Mă cutremur când mă gândesc că în alte ere, demult apuse, cuvântul, spus sau scris, era pecete şi garant, avea sclipiri şi valoare de piatră preţioasă.
Acum gura multora miroase a hazna, şi tastatura lor la fel. Bleah !

Good bye, Michael!

2009-06-27T11:57:00.000+02:00

Nu sunt fanul lui înrăit şi n-am fost niciodată. Nu am aderat la cluburile frenetice de admiratori care-l venerau, nu i-am imitat niciodată stilul vestimentar ciudat, n-am purtat pălării cu cârlionţi şi nu mi-am vopsit faţa la niciun party sau bal mascat, ca să-l imit. Dar i-am ascultat toate albumele. I-am devorat toate videoclipurile. L-am invidiat pentru stilul de dans care sfida gravitaţia, i-am recunoscut coroana de rege al muzicii pop, m-am plecat mereu în faţa geniului său.
L-am iubit.

Şi, ca toţi ceilalţi care l-au iubit sau doar s-au prefăcut că-l iubesc, până la urmă l-am uitat. În ultimii ani tresăream clipe numărate, când i se mai difuza câte o piesă veche la radio, şi-mi recunoşteam, în gând numai, că e cel mai bun, că locul lui în vârful ierarhiei muzicale disco-pop e imposibil de cucerit de altcineva. Când ascultam Liberian Girl plângeam pe furiş, pentru că devenise oarecum ruşinos să admiţi că-ţi place Michael Jackson, că nu te-ai plictisit de vocea lui piţigăiată, de celebrele lui icnete, de intens imitaţii paşi făcuţi pe loc, de revoltătorul, la vremea sa, gest prin care, cu mâinile-ntre picioare, îşi extazia fanii şi-i oripila pe pudibonzi.
Recunosc că şi interesul meu pentru viaţa Megastarului (etichetă aplicată iniţial cu respect de presă şi scrijelită apoi sarcastic tot de ea) a decăzut, odată cu întâmplările controversate ale ultimului deceniu, către bizareriile răstălmăcite viguros în fiţuici de scandal: Câte operaţii estetice o avea? De ce s-o fi însurat, oare, cu Lisa-Marie Presley? Jinduieşte şi după faima lui Elvis? Şi de ce au divorţat aşa repede? Păi lui îi plac băieţeii de şcoală, d-aia nu s-o lipi nicio femeie de el. Ce dacă tribunalul l-a absolvit de orice vină? Apoi, a doua căsnicie... ce grosolană punere în scenă! Şi oare copiii ăia nu-s, totuşi, prea albi ca să fie ai lui?
Nu mă mai interesează nimic din toate astea, mă credeţi sau nu. Nu există adevăr picant care să mai mulţumească acum, şi ştiu că-i prea târziu să mă dezic de amănunte, sordide, ce-i drept, dar care n-au absolut nicio legătură cu talentul lui uriaş, cu inspiraţia prolifică ce-a dărâmat recorduri de vânzări, a umplut stadioane şi a revoluţionat stilul interpretativ şi coregrafic din muzica anilor ’80, cu aura magică a personalităţii sale artistice, ştirbită crunt într-o violentă şi de nevindecat derivă sufletească.
A vrut să fie alb, a vrut să fie bogat, a vrut să fie zeu. Şi a reuşit, deşi preţul piperat al ambiţiilor sale absurde i-a măcinat şi averea, şi trupul, şi destinul.
Michael Jackson a murit, şi odată cu el sper să se stingă şi amintirile care l-au întinat şi au zdruncinat, poate iremediabil, dragostea fragilă a publicului său.
Ieri, în ziua morţii lui, eu am plâns. Şi n-am ascuns de lume lacrimile închinate lui, şi n-am mai pitit prin niciun fund de sertar vraful de CD-uri ce abia-i încap discografia. Am ascultat, obsesiv, Dirty Diana, şi Thriller şi Bad, l-am iertat pentru toate relele de care a fost, sau nu, vinovat, şi sper să mă ierte şi el, de acolo de sus, că m-am dezis, nepermis de mult timp, de bucuria pe care mi-o dăruieşte muzica lui. Nemuritoare - acum ştiu.

Barcelona, mi amor

2009-06-23T22:39:00.000+02:00

M-am îndrăgostit, nebuneşte, la prima vedere. Nu, nu de un mascul cu fese tari şi privire arzătoare, ci de un oraş. Iubesc fără scăpare Barcelona şi, de când mi s-a aşternut galeş, acum mai bine de o săptămână, sub priviri, visez s-o revăd, s-o locuiesc, să îmbătrânesc şi să mor sub cerul ei care se aşază, tandru, peste cele mai limpezi şi turcoaz valuri de Mediterană.
Am plecat spre Barcelona pe nepusă masă, la propunerea dragei de Alice, căreia îi mulţumesc, şi prin mijlocirea unei agenţii de turism ce dorea să-şi promoveze, astfel, serviciile. Şi nu prea a reuşit, dacă e să ne luăm după condiţiile submodeste oferite nouă, oameni de presă chemaţi acolo să vedem, să cântărim şi apoi să ne aşternem impresiile în articole publicitare. Dar cum scopul scuză, cică, mijloacele, aşa şi destinaţiile acestei călătorii (splendide prin ele însele, indiferent de abordarea stângace şi meschină a vreunui tour-operator zgârcit cu confortul, însă dornic nevoie mare de reclamă) m-au făcut să mă pot bucura cu voluptate de timpul scurs şi banii cheltuiţi în cel mai frumos oraş din lume.
Pentru că Barcelona este, cu adevărat, cel mai frumos oraş din lume, nu-mi cereţi să fiu obiectivă, ponderată în afirmaţii, că nu pot.
Întâia dată am întâlnit-o într-un tur panoramic cu autocarul, extrem de hei-rupist şi obositor, prin vocea unei ghide doldora de informaţii utile, dar cu o exprimare zgomotoasă, rutinată, secată de orice fel de emoţie. Am ajuns prea obosită- ce păcat! - la fântâna care dansează, şi i-am privit spectacolul printre lacrimi de somn. Abia a doua zi, alături de cele trei prietene pe care mi le-am făcut în acesta excursie (două ziariste simpatice şi zglobii şi o fată de la munte, caldă şi bună ca o pită abia scoasă din cuptor) am reuşit să străbat, pe îndelete, străduţele pietruite din inima oraşului, să cuprind cu toată privirea liniile ondulate şi filigranul vechilor clădiri moderniste, să admir formele obraznice, geometria senzuală a clădirilor noi, să mă minunez de semeţia palmierilor cu trunchi solzos şi coroane rotunde, trufaşe, să mă înveselesc de la rozul jucăuş al tufelor de leandru şi buganvilla, să împietresc de emoţie, hohotind surd, ca să nu mă audă lumea, lîngă pragul celei mai mândre, mai ciudate, mai incredibil de frumoase construcţii închipuite vreodată. Sagrada Familia a lui Gaudi, biserica neterminată, templul poveştilor biblice dăltuite-n piatră cu migală şi har dumnezeiesc, imagine de necontestat a perfecţiunii, a geniului arhitectural. Pentru că Antonio Gaudi a fost un geniu, deşi înclin să cred că nu a fost om, ci făptură nepământeană, trimisă aici cu o misiune sfântă.
Şi, de ce să nu recunosc, m-au încântat frivol şi bulevardele largi şi animate ale Barcelonei, celebrul Diagonal cu iz de promenadă selectă şi magazine cu ştaif, portul înţesat de şalupe cochete şi iahturi luxoase, mall-urile gigant, care mi-au devalizat cardul şi aşa anemic, faleza cu aer uşor sărat, afrodiziac, de oraş de la malul mării, care te-mbie la reverii şi pasiune. Ce cuib al contrastelor tulburătoare, ce minune de oraş, ce fiesta vizuală e Barcelona!
A doua parte a infotrip-ului m-a rupt de lângă proaspăta-mi dragoste (« lângă » e un fel de-a spune, pentru că fuseserăm cazaţi într-o staţiune bătrânicioasă – adică plină de nemţi bătrâni – plantată la kilometri buni de Barcelona) şi m-a îmbarcat, cu tot cu grup (dez)organizat, în avionul ce duce către Mallorca. Insula e chiar un colţ de rai, cum se spune, dar îşi dezminte ferm reputaţia de destinaţie exotică luxoasă, exclusivistă, cu care au împopoţonat-o, de-a lungul timpului, agenţiile de turism din România. Are zone extrem de elegante, dar şi staţiuni modeste, cu hoteluri sărăcăcioase, precum cel în care am fost cazaţi noi. Însă peisajele sunt, fără excepţie, splendide, palmierii domnesc, marea are luciri de piatră preţioasă. Tuşa de rustic dă insulei farmec şi serenitate, livezile de măslini, migdali şi întinderile de viţă de vie aduc prospeţime brizei, flori viu colorate ornează cu fast fiece gard, prag de fereastră sau margine de drum. Iar Palma de Mallorca, oraşul capitală a insulei, refugiul de vară al Casei Regale spaniole, e o bijuterie, o Barcelona în miniatură, un ispititor loc de promenadă, de shopping sau de preumblări cu scop cultural.
Ce mai tura-vura, abia am ajuns acasă şi deja ştiu unde voi pleca data viitoare, unde mă voi caza (dar mai ales unde nu), ştiu ce mai am de văzut, de revăzut, de mângâiat, de admirat. Abia am părăsit Barcelona şi deja o visez, tremur de nerăbdarea de a-i fi, din nou, aproape, plâng de dorul ei. Dar voi reveni, draga mea, voi reveni...

Copilul - supus, prieten sau stăpân?

2009-06-05T20:51:00.000+02:00

Încă nu am copii, iar dacă aş fi avut, nici nu mi-ar fi trecut prin minte să scriu un text ca acesta, cuprinsă fiind, cu siguranţă, de aburii divini ai miracolului de a fi mamă. Aşa că îmi dau dreptul să mă frământ acum, cât mai aştept la poarta unui destin binecuvântat cu urmaşi. Acum cât mai pot avea, fără voia mea, un grăunte de obiectivitate în opinii.
Cunosc, în schimb, femei măritate, cu soţi iubitori şi câţiva prunci agăţaţi de fustă, femei fără noroc, dar cărora iubirea apusă le-a lăsat de mână, dulce povară, fetiţe drăgălaşe şi băieţei năzdrăvani, şi femei ce au ales, obosite de căutarea unei perechi perfecte, să-şi crească singure copiii rezultaţi în urma nopţilor de amor cu scop reproductiv premeditat.
La rândul meu sunt copilul unor părinţi ce m-au crescut aşa cum sincer credeau că-i cel mai bine. Mama-mi dădea palme la fund când nu eram cuminte şi mă răsfăţa cu ciocolată chinezească când eram. Tata mă ajuta la matematică, citea mândru, la petreceri, poeziile compuse stângaci, de mine, dar îmi aducea aminte, cu o voce baritonală care-mi declanşa lacrimile, că nu am voie să-l contrazic. Am învăţat, de mică, să-i salut prima pe bătrâni, să nu mint, să nu aleg bucata cea mai mare de pe masă. Să nu răspund obraznic, să nu am ultimul cuvânt în discuţiile cu cei mari. Să nu cer, să nu pretind, să nu reclam fără temei. Şi-am încălcat aceste reguli, în copilărie, dar cu sfială. Cu teama de a nu fi certată, cu groaza de a nu mă face de ruşine. Iar ele mi-au creionat, pesemne, temperamentul de azi. Şi evit să cer, să pretind, să reclam, câteodata chiar cu temei, într-o lume în care cei mai aplaudaţi oameni sunt cei care ştiu să convingă, ştiu să vândă şi să se vândă scump, ştiu să-şi ceară drepturile răspicat.
Mă uit la copiii de grădiniţă ai unor femei din preajma mea şi nu mă pot obişnui cu priveliştea. Mă uit la emisiuni ca “Super Nanny” şi mă crucesc. Ţânci ce abia silabisesc ţipă către părinţi cu ochii injectaţi de ură. Copii de şcoală îşi insultă bunicii, se tăvălesc pe jos dacă nu li se face pe plac, iar părinţii ridică din umeri a jale şi a neputinţă. Bătaia e interzisă prin lege (iar ăsta e un lucru bun!), comunicarea de la egal la egal e încurajată (asta, sincer, nu ştiu cât e de bine) iar tinerii părinţi sunt forţaţi să uite vechile repere de educaţie şi să se adapteze celor noi. Pe de altă parte, copiii de azi au mai mult curaj, mai multă personalitate, mai multă tărie de a-i înfrunta pe cei din jur şi de a-şi face cunoscute opiniile. Obrăznicia preşcolară este, poate, o temelie necesară pentru a putea supravieţui, în viitor, într-o societate concurenţială. Să fie asta o consolare, însă, pentru mama ce se lasă lovită, fară a riposta, de către pumnii mici ai pruncului său? Pentru familiile ce caută azi, flancate de armate de psihologi, tonul potrivit pentru a comunica şi a ajunge la sufletele zbuciumate ale copiilor lor?
Când e potrivit să fii prieten şi când trebuie să fii părinte (în sensul de autoritate de care să se ţină seama, cu orice preţ) pentru lumina ochilor tăi? Cât să fie răsfăţ şi cât dojană în atitudinea faţă de el, pentru a nu se anula reciproc?
Îmi amintesc cum mă săruta mama în miez de noapte, după o zi în care mă certase crunt, pentru vreo boacănă. Nu adormeam, prea obosită de plâns şi de revoltă, sigură fiind că eu am dreptate, dar tânjeam după împăcare, ştiam că numai îmbrăţişarea ei ma poate linişti. Mi-a mărturisit acum, după ani, că şi ea mă ierta de mult, dar îşi înfrâna dorul de a mă îmbrăţişa prea curând după vorbele menite să-mi deschidă ochii asupra greşelilor mele. Cât mi-aş fi dorit, atunci, să nu mă fi certat deloc, deloc şi doar să mă sărute, de mii de ori.
Dar am crescut şi am vazut părinţi care nu-şi ceartă aproape niciodată copiii şi îi sărută de mii de ori. Şi îi laudă ca răsplată pentru fiecare zâmbet, pentru fiecare desen naiv, pentru fiecare comentariu peltic sau aşa, din senin, pentru nimic anume. Şi sunt sigură că-s sinceri şi mândri şi recunoscători destinului pentru comoara lor, dar, când devine, totuşi, prea mult? De la ce prag încolo vorbelor frumoase li se diluează înţelesul, se banalizează, alunecă în derizoriu, în stereotipie? La polul opus, am văzut o tânără mamă care-i cânta pruncului său şi acesta râdea către ea, îi întindea mânuţele şi obrajii cerşind tandreţe, iar când am întrebat-o de ce nu-l atinge, de ce nu-l ia în braţe să-l sărute şi să-l strângă la piept, mi-a răspuns că băieţeii nu trebuie pupaţi.
Mă consider o femeie modernă, dar am rădăcinile în trecutul care m-a format. Sunt deschisă la nou, dar vechile valori mă trag şi ele de mânecă. Mă cred emancipată când vine vorba despre sex, nu sunt de acord ca un copil să descopere la pubertate că barza n-a avut nici un rol în destinul lui, dar mă oripilează, totuşi, scenele din filmele americane în care cel mic e invitat să se strecoare în pat, lângă părinţii încă plini de sudoare după o partidă de amor şi care-i povestesc, cu lux de amănunte, cum s-a născut el din iubire.
Aşa că azi, când mă încearcă tristeţea că nu mi-a venit încă sorocul să legăn pe braţe un pui carne din carnea mea şi suflet din sufletul meu, mă consolez amar cu gândul că, dacă aş avea un copil, n-aş şti cum e mai bine să mă port cu el. N-aş şti ce reţetă să fur, sau să inventez ca să-l cresc bun, frumos, deştept şi, mai ales, fericit.

Camino - o călătorie care schimbă vieţi

2009-05-26T20:38:00.000+02:00

Tocmai m-am întors de la un eveniment pe care-l aştept de ceva timp, pentru care am rezervat, de câteva luni, nerăbdare şi emoţii. Este vorba de o lansare de carte, o carte pe care o cunosc de când era "în faşă", de care am decis să mă îngrijesc, cu un oarecare scepticism, la început, dar care m-a cucerit chiar de la primele pagini. Cartea este jurnalul de călătorie al Veronicăi Drăgoi, este povestea unui traseu celebru, Camino, un pelerinaj spaniol ce-a însemnat parcurgerea, la pas, a 800 de kilometri, cu toată aventura fizică şi emoţională pe care o presupune acest curajos demers.
Veronica Drăgoi debutează literar cu un roman despre curaj, răbdare şi pe alocuri iubire, şi o face pătimaş şi convingător, cu un tonus narativ cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Romanele celebre sunt de obicei triste, sunt apăsătoare, te copleşesc şi te răvăşesc emoţional într-un mod care-ţi diminuează energiile afective. După marile cărţi despre dragoste, război sau drame sufleteşti îţi trebuie timp să te reculegi, să te refaci mental, să-ţi încarci bateriile spirituale, să fii părtaş la o capodoperă te înnobilează cu preţul unui moral prea afectat, deseori, de profunzimea tăioasă a mesajului, deşi calitatea scriiturii e desăvârşită.
Cartea Verei e o carte bună fără a te biciui cu înţelesuri scrijelitoare. Mesajul e simplu, e tonic, e solar, tristeţea e strivită sub entuziasmul aventurii, sub o voioasă determinare de a merge înainte, pe drumul ales, cu orice preţ.
Dacă cititorul e un optimist înnăscut, romanul se va plia firesc pe conturul de invidiat al unui caracter uman vesel şi răzbătător. Dacă cine parcurge povestea Verei are o latură cinică şi-un zâmbet amar, ca subsemnata, va fi cu atât mai fascinat să descopere câtă bucurie, cât umor, cât optimism oferă această carte, fără a face deloc rabat la profunzime, sensibilitate şi stil literar valoros. Veronica Drăgoi e migăloasă în descrierea fiecărui pas şi fiecărei trăiri, fără a fi o clipă plictisitoare. Citind-o îţi doreşti şi tu să fii acolo, pe Camino, experienţele ei te inspiră şi te stârnesc, tenacitatea cu care ea-şi depăşeşte temerile îţi dă curaj, bucuria ei e molipsitoare.
A fost o plăcere să-i corectez manuscrisul, şi mărturisesc că am lăcomia de a mă mai hrăni, încă o dată, din seva energizantă a cărţii, de data asta ca simplă cititoare.
Nu am pretenţia că pot afirma, tranşant, dacă o carte e bună sau proastă. Dar pot spune cu mâna pe suflet când o carte îmi place, când îmi aduce bucurie, când îmi antrenează mintea şi, mai ales, când îmi mângâie inima. Iar Camino este o astfel de carte. V-o recomand.

Dorinţă

2009-05-19T22:49:00.000+02:00

Aş vrea să omor zilele
când fericirea ta e nesomnul meu,
când picură în mine, cu otravă,
toate gândurile tale răsfăţate,
nerostite,
când te uiţi la mine cu pleoape vesele,
şi nu mă vezi,
şi nu-mi auzi strigătul ce se zvârcoleşte,
mut,
în spatele zâmbetului tău.

O prinţesă în rochiţă roşie

2009-05-15T20:27:00.001+02:00

Sâmbăta trecută am fost la botezul fetiţei prietenului meu bun, Sorin – un moment emoţionant, care mi-a stors câteva lacrimi, deşi nu le-a văzut nimeni, însă la botezuri plâng mai abitir decât la nunţi. Iar la petrecerea de după, asta mică a fost absolut delicioasă, un copil vesel, şi tonic, şi simpatic, o prinţesă în rochiţă roşie, care a flirtat cu toată lumea, a dansat în braţele tuturor celor care au invitat-o, a râs, a gângurit, a plâns câte un pic, doar din când în când, aşa, ca să nu uităm noi că dumneaei e totuşi un bebe, nu numai o domnişoară cochetă şi prietenoasă.

Vă invit s-o admiraţi pe Andreea Alexandra Iuliana !

Fii tu însuţi! (Sau nu, mai bine nu!)

2009-05-11T21:37:00.001+02:00

(Din ciclul isterii de primăvară-vară)

Toate îndemnurile moralizatoare din ziua de azi, toate teoriile motivaţionale adunate între coperţi ieftine, colorate, încep şi se termină, obsesiv, cu acest îndemn periculos ca o bombă cu ceas dacă ne supunem lui, aşa, de-a valma, fără pic de introspecţie.
Nu vreau să fiu greşit înţeleasă, nu pledez pentru o plenară lipsă de autenticitate interioară sau exterioară, nu închin ode ipocriziei ca mod de viaţă – deşi în cele mai multe cazuri ea capătă o aură benefică, se numeşte diplomaţie, ori toleranţă, ori elementar bun simţ -, dar nici să acoperi cu acest slogan simplist şi deseori imbecil lipsa oricărei intenţii de şlefuire sufletească sau comportamentală, absenţa celui mai mic interes faţă de impactul pe care neînsemnata-ţi entitate îl are asupra celor din jur, nu mi se pare tocmai în regulă.
Să spui unui prost «Fii tu însuţi!» are vibraţii aproape pleonastice, de parcă ai fi putut presupune că el face, vezi doamne, vreun efort, cât de mărunt, să fie altfel. Iar exemplul ăsta e inofensiv, căci dacă scormonim în adâncimi mai noroioase ale naturii umane, şi deschidem cutia Pandorei slobozind sfatul pe care-l dau toţi când n-au altceva mai bun şi mai deştept de sfătuit, ne trezim că dăm OK-ul celor mai abjecte manifestări, de la râsul zgomotos în public (aşa e firea ei, veselă, ce să-i faci !) până la porniri erotico-criminale demne de ştirile de la ora 5.
Dacă repeţi fără discernământ, tuturor, «Fii tu însuţi!» înseamnă să presupui, în mod eronat, evident, că exemplarul uman din faţa ta e impecabil construit ca personalitate, însă bietul de el, dintr-o pornire masochistă care nu-i dă pace, nu-şi poate etala desăvârşirea şi-şi pune singur măşti care să-l facă de cacao, scuzaţi expresia. Pentru că ce te faci dacă el însuşiul atât de frenetic şi fără noimă invocat e nesuferit? Sau dacă e agasant, curios, insistent, zgomotos, împiedicat, tipicar, timid, nesimţit, mitoman, împrăştiat, agramat, uituc, prost îmbrăcat,................ ? (Şi lista poate continua, completaţi voi pe linia punctată.)
Dacă e ceva de care m-am convins până la cei treizecişiceva de ani pe care-i voi împlini în iunie (să-mi ziceţi la mulţi ani, că-s deprimată dacă nu-mi fac planul la urări) este că autocenzura este un dar preţios, de care e musai să se facă uz. O educaţie solidă face, singură, jumătate din treabă. Şi te opreşte nu de la a fi curajos, ci de la a fi nesăbuit. Nu de la a fi simpatic, ci de la a fi ridicol. Nu de la a fi sentimental, ci de la a fi frivol. Pune limite acolo unde «însuţiul» tău, dacă ar umbla slobod pe alei, n-ar şti unde să le pună.
Poate mă înşel, şi aş vrea să fiu contrazisa, în acest caz. Să te comporţi cum îţi tună o fi vreo virtute? Dacă da, de ce metoda n-a fost adoptată, să zicem, şi la Curtea Angliei? Secole la rând omenirea a fost închistată în reguli rigide de conduită, maniere elegante propovăduite cu biciul, legi de vieţuire în comun pe care dacă nu le respectai puteai sfârşi lovit cu pietre, alungat, dezmoştenit, sau chiar atârnat în ştreang.
Nici chiar aşa, au ridicat pumnul, a revoltă, răzvrătiţii fiecărei epoci, iar acum gata, lupta lor a fost câştigată, în societatea modernă eu-rile umblă mult prea despuiate, s-a dat liber şi ne putem etala, fără zăgaz, personalităţile agasante, firile nesuferite, lacunele educaţionale, viciile periculoase, apucăturile isterice.
Eu nu vreau să fiu eu însămi, că nu toţi merită să-i supun acestui tratament nedrept. Vreau să vorbesc şi să zâmbesc cu îngăduinţă, deşi eu, de fapt, aş tăcea ca un peşte, sătulă mai mereu de mutrele celor din jur. Şi vreau ca şi ceilalţi să fie amabili cu mine, blânzi cu toanele din momentele în care n-am încotro şi sunt eu însămi. Vreau să mai renunţ la cinismul şi sarcasmul care-mi stau în fire, sa fac mişto mai puţin şi să mă pisicesc mai mult, ca toate femeile de succes (la bărbaţi). Vreau să bravez, când mă simt nesigură, căci altfel aş claca. Vreau să-mi dau peste gură când simt c-o iau razna şi spun tâmpenii, vreau să-mi pun, la primele întâlniri, rochia aia frumoasă pe care altfel n-o îmbrac nici sub tortură şi să-mi aşez pe chip şi pe suflet toate măştile menite să pot cuceri. Vreau să fiu naturală în măsura în care naturaleţea mea nu stânjeneşte, aducându-mi deservicii. Nu suport sinceritatea agresivă, genul «ce e-n guşă şi-n căpuşă» îmi repugnă, mi se pare un ţăţism gratuit, o transparenţă vulgară. Prefer oricând dezinvoltura stilată, marca Lady Di, impertinenţei gitane a Ronei Hartner, de exemplu.
Dacă e să fiu în momentul ăsta eu însămi, mă declar enervată la culme de acel « fii tu însuţi » adresat la grămadă, oricum, oricui, iar eu fac urât la nervi şi mă ajută şi faptul că ştiu nişte înjurături suculente, de Titan. Fără un «dar» plantat imediat după şi urmat obligatoriu de instrucţiuni de folosire cumpătată a propriului «eu», îndemnul e chiar răuvoitor, căci te poate arunca în penibil, te poate transforma în animal de circ în faţa unui auditoriu aparent fascinat, dar care-şi dă coate pe la spate. Pentru ca ceilalţi să te aplaude pentru esenţa ta necosmetizată cred că trebuie să fii, de fapt, un farsor desăvârşit, să dai «publicului» exact ce aşteaptă de la tine, părând că nu-ţi dai seama ce şi cum faci. Să ridici fermecător, din umeri, la câte o critică ranchiunoasă, şi să-ţi spui că nu-i poţi mulţumi pe toţi, dar tu de fapt să fi fericit, prin prezenţa ta atent construită, o confortabilă majoritate. Pentru că un alt sfat cretin, de care mă dezic total în forma lui teribilist-zeflemitoare, e «să nu-ţi pese de gura lumii». Lumea e o scenă şi noi suntem, toţi, actori, zicea, parcă, Shakespeare, cu înţelepciunea sa poetică. Omul e un animal social şi trăieşte şi acţionează numai şi numai pentru a primi recunoaştere din partea semenilor săi. Iar când n-o primeşte, bagă capul în nisip şi zice că n-are nevoie de ea. Dar despre asta, poate, într-o revoltă viitoare...

În căutarea frumuseţii

2009-04-29T16:12:00.001+02:00

N-am fost niciodată destul de frumoasă. Şi n-am fost nici într-atât de deşteaptă, simpatică, sclipitoare, jovială sau blândă, încât să nu trebuiască să fiu prea frumoasă. M-am luptat mereu cu o plenară mediocritate de ordin estetic şi moral, cu adolescenţa mea tulburată, care mi-a lăsat cicatrici pe obraz şi în suflet, aşa cum m-am luat la trântă tot timpul, şi mai vârtos, cu spiritul meu deloc sprinţar, cu voinţa-mi deseori şubredă, cu dorinţa obsesivă de a mă ridica la un nivel de educaţie, de instruire, care să-mi permită să nu mă fac de ruşine într-o ambianţă socială potrivită aspiraţiilor mele.
Dar “sunt mediocră, iremediabil mediocră” îmi recunosc şi eu, suspinând, precum Otilia lui Felix şi-a lui Călinescu, limitele, “şi poate singura mea calitate este că îmi dau seama de asta”.
Şi totuşi caut, şi caut, cât mă ţin puterile, şi cât mă lasă natura, şi cât vrea Dumnezeu, caut să-mi depăşesc temerile şi angoasele, şi frustrările, iar asta mă costă lacrimi, şi bani, şi singurătate, o tot mai apăsătoare singurătate. Dar vreau să fiu şi frumoasă, bagajul meu intelectual şi sufletesc e mult prea sărac pentru a putea contracara această nevoie pentru unii frivolă. Pentru confortul meu psihic se cer îndeplinite ambele condiţii, tânjesc deopotrivă şi după un trup perfect şi după un contur interior fără cusur. Nu le voi avea niciodată, pe niciunul, la standardul desăvârşirii, atâta mă duce capul să admit. Însă nu mă pot opri să caut, mă încăpăţânez să cred că numai împletind cele două ambiţii voi ajunge la un rezultat care să-mi aducă pacea interioară îndelung visată, mulţumirea de sine, acel self-esteem atât de dificil de tradus în limba unui popor înclinat spre melancolie şi resemnare.
Iar acum nutresc speranţa că, de sub crusta asta maro-sângerie a măştii pe care o port acum, dureros, pe chip, va răsări într-o zi un zâmbet nou, roz, neted, conturat delicat a dorinţe în sfârşit împlinite. Că voi fi cu un pas mai aproape de ce ar fi trebuit, de fapt, să fiu, dacă destinul meu genetic n-ar fi fost atât de nedrept cu mine. Pare că vorbesc în dodii, dar nu pot spune mai mult, nici măcar aşa, fără glas. Cei care mă cunosc, ştiu şi mă înţeleg. Şi speră alături de mine. Iar eu îmi promit mie şi le promit şi lor, că dacă va fi să se întâmple cum mi-am dorit, voi căuta să mă primenesc şi pe interior, căci proaspăta mea frumuseţe, dobândită cam prea târziu, îmi va da, mai mult ca sigur, puteri noi. Şi-atunci voi continua, cu trupul ăsta de lut pe care-l port zilnic agăţat de suflet, să-mi caut fericirea fără să mi se pară că târăsc o cruce prea grea. Vreau să mă împac cu lumea, să desfac, cu zgomot, toate lacătele ce m-au ţintuit până acum, cu sau fără voia mea, într-un peisaj timid, stingher. Vreau să învăţ să râd în hohote, să mă privesc cu drag, să gândesc către mine fără încrâncenare. Sper să reuşesc.

Cartea celor mai frumoase iubiri

2009-04-18T13:18:00.000+02:00

“N-am fost niciodată genul care iese la vânătoare şi poate de aceea dorinţa mea nemărturisită şi puţin vinovată avea un parfum aparte... Şi cum fanteziile aparţin celor ce nu le pot îndeplini, mărturisesc de pe acum că n-am întâlnit nicio mare dragoste în acea vacanţă. Însă atunci, în tren, într-un fel ciudat, m-am îndrăgostit...”

Aşa începe povestea mea, publicată în cartea celor mai frumoase iubiri Tango, lansată în duminică sfântă de Florii... O carte pe care am îngrijit-o zile şi nopţi la rând, cu dragoste, peste cuvintele căreia m-am prăbuşit, de nesomn, în ultima săptămână înainte de lansare, o carte pe care am strâns-o în braţe şi am mângâiat-o ca pe un copil, copilul meu, când i-am văzut pentru prima dată coperta lucioasă, elegantă, caldă, abia ieşită din tipar.
Mă tot gândesc cum s-o prezint fără să nu acopăr cu un strat prea gros de subiectivism demersul unei cronici care s-ar fi vrut verticală, realistă, obiectivă. Dar nu pot face asta, fiecare text al acestei cărţi mi-e drag ca şi cum ar fi al meu, pentru că toate întîmplările aşternute în pagină mi-au trecut prin gânduri şi-au coborât, apoi, în suflet, lăsând urme adânci de frumuseţe şi emoţie, pe toate le-am citit şi recitit de zeci de ori, la redactare şi corectură, în multe dintre poveştile pe care le-am parcurs mi-am regăsit propria poveste, propriile lacrimi.
Aş vrea să descriu, pe scurt, structura cărţii, prin care istoriile cuprinse în ea s-au lăsat ordonate într-un mod, sper eu, atractiv. Cartea cuprinde trei capitole mari: primul capitol conţine textele „veteranilor“ Tango, ale editorilor consacraţi ai revistei, prefaţate de fragmente superbe din basme – Frumoasa din pădurea adormită, Lebedele, Răţuşca cea urâtă, Prinţul Fericit etc. Căutând cele mai frumoase pasaje din poveştile pentru copii, le-am recitit integral acum, la maturitate, cu emoţii amestecate şi cu uimire, căci le-am putut pătrunde abia cu mintea şi sufletul de azi, poveţele, umorul deştept, geniul narativ, sfâşietoarea lor tristeţe.
Al doilea capitol al cărţii a fost rezervat textelor câştigătoare ale concursului găzduit, timp de un an, în Tango, „Azi cititoare, mâine scriitoare“, iar în faţa fiecărui calup de câte 2-3 texte am aşezat declaraţii inedite, amuzante, înţelepte, extrase din interviurile oferite în exclusivitate revistei de scriitori, poeţi, muzicieni, artişti sau oameni politici ai prezentului.
Ultimul capitol cuprinde poveştile de dragoste şi de viaţă ale vizitatoarelor blogului Tango, prefaţate de dialoguri celebre din filme. Analogia poveşti filmate - poveşti ale oamenilor obişnuiţi creează senzaţii răscolitoare, dovedeşte că în faţa marilor provocări ale iubirii, ale morţii, ale disperării nu există, aşa cum poate ne-am aştepta, antiteza drame cu ştaif - suferinţe banale, ci tot ceea ce trăim, toate iluziile pentru care ne zvârcolim şi ardem ani buni de viaţă demonstrează viguros că între eroi şi anonimi ai tristeţii zidul e şubred, contrastele sunt mult mai diluate decât am putea crede.
Vă recomand această carte din motive amestecate, care pe mine mă emoţionează deopotrivă de tare: pentru textele lui Alice Năstase, Simona Catrina şi istoria de amor absolut spectaculoasă a Aurorei Liiceanu. Pentru povestea mea din tren, iubirea adevarată care ar fi putut să fie. Pentru că multe dintre mărturisiri dezvăluie, cu har literar, adevăruri absolut răvăşitoare. Pentru că are, datorită Art Directorului de la Tango, Ionuţ Banuţă, cea mai frumoasă copertă pe care am atins-o vreodată. Pentru că sunt mândră de ea.

Sclipire de geniu

2009-03-25T11:27:00.000+01:00

Am văzut acum câteva zile un film care mi-a mers la suflet şi mi-a mai deschis mintea obişnuită, oarecum, cu o funcţionare uşor blazată şi un avânt temperat. Filmul se cheamă Flash of Genius – Sclipire de geniu, am tradus eu, şi cred că aşa se traduce – şi este despre truda unui simplu profesor universitar de a-şi apăra cu orice preţ munca, invenţia aparent banală, dar care a revoluţionat, la acea vreme, lumea automobilistică.
Robert Kearns este cel care, într-o zi cu cer plângăcios a anului 1963, a realizat că ştergătoarele maşinii sale sunt obositoare pentru ochi din cauza mişcării lor constante, a semirotaţiilor de o continuitate inutilă uneori şi ineficientă în caz de ceaţă sau de ploi mărunte. Şi-atunci s-a gândit la ochiul uman, scăldat mereu de lacrimi, la pleoapele care se închid, când şi când, să cureţe lichidul sărat, la pauza bine dozată dintre clipiri, fără de care privirea noastră ar fi chin continuu, o zbatere neîntreruptă, de gene.
Şi aşa au apărut ştergătoarele intermitente pentru parbriz, cele pe care le folosim astăzi fără să le băgăm în seamă funcţionarea isteaţă, fără să realizăm că lipsa acelui timp mort dintre două curse ale lor ne-ar face şoferia pe timp de ploaie un calvar.
Însă filmul nu este despre laurii cu care Robert Kearns a fost premiat pentru invenţia sa. A fost un patent recunoscut cu greu, o luptă dusă în ani, împotriva colosului Ford, care-i furase, cu tupeul specific marilor şi bogatelor concernuri, ideea. Un război soldat cu o victorie tardivă, în urma căruia familia i s-a destrămat, anii cei mai frumoşi s-au irosit, iar milioanele de dolari obţinute în urma unui proces dur n-au putut compensa aceste uriaşe pierderi sufleteşti.
Nu vreau să povestesc mai mult, ca să nu voalez farmecul şi suspansul acţiunii, vreau doar să vă recomand acest film splendid, rămas pe nemerit în umbra celorlalte filme bune sau poate mai puţin bune, lansate cu pompă în 2008. Nu cred că Flash of Genius a ajuns la noi, pe ecrane, dar pe DVD sau prin alte locuri despre care nu-i frumos să vorbesc sigur a ajuns.
Nu ocoliţi această lecţie de tenacitate, de curaj, de perseverenţă, de simţ justiţiar – chiar dacă nu se lăfăie niciun superstar pe genericul filmului. E o poveste adevărată, pusă în scenă cu har, jucată fără cusur.

PS: Scena din timpul procesului, în care Kearns foloseşte, în apărarea sa, analogia cu un roman al lui Dickens, este genială!

Violently Happy

2009-03-20T19:43:00.000+01:00

Acum vreo două zile am apelat-o pe messenger pe o amică de-a mea cu un trecut apropiat cam tumultuos. Adică o căsnicie recent distrusă (pentru că aşa a vrut el), nişte vise comune destrămate fără preaviz, mă rog, o gamă de întâmplări ale căror istorisiri îmi izbesc atât de des urechile în ultima vreme, încât suferinţa din dragoste a devenit aproape un clişeu cotidian, cam toate poveştile cunoscuţilor mei sunt triste, sunt despre singurătate ori despre neîmpliniri în amor, toţi se zbuciumă, caută şi nu găsesc, renunţă la ceva, pierd câte ceva. Iar eu simt că aparţin dureros acestui lot de semeni ai mei care orbecăie pe drumuri rătăcite, înfundate, care plutesc în derivă pe mări tot mai învolburate, aparent fără liman.
Dar să revin la acea sesiune de messenger. Departe, totuşi, de tastele mele, în acel miez de zi, peroraţia de mai sus, căci la acea oră mă lălăiam leneşă pe net şi nu m-a dus mintea decât s-o-ntreb banal, cu o curiozitate plictisită, aşa cum facem toţi când ne mănâncă să iniţiem discuţii pe chat: “Ce faci?”
Răspunsul ei a venit prompt şi m-a încremenit o secundă în scaunul meu comod, de birou, dând ferestruicii de Yahoo o aură aparte, care mi-a strepezit privirea: “Sunt fericită!”
În faţa neaşteptatei alăturări de cuvinte, inima mi-a amuţit, pentru o secundă, şi am căscat nişte ochi mari, miraţi până la refuz, ca ai portarului de la Luvru în faţa Mona Lisei cu zâmbet enigmatic şi strâmb, ca ai lui Bulă, la vederea girafei care nu există, din celebrul banc. Mai mult, neuronii nu mi s-au repliat în timp util, aşa ca replica mea s-a lăţit, tembelă, pe ecranul de un alb luminos: “Dar de ce?”
Fata a răspuns, bineînţeles, întrebării mele cretine. Era îndrăgostită din nou, şi dragostea ei împărtăşită tocmai născuse, pentru ea, speranţe eliberatoare, euforii gingaşe, iar pentru cinismul meu monştrii lingvistici pe care-i crezusem, ca pe Tyrannosaurus Rex, de mult dispăruţi. Fericirea ei proaspăt regăsită m-a încălzit brusc şi mi-a făcut aerul din jur mai plăcut respirabil, deşi mi-a trezit o invidie ciudată, de care iniţial m-am simţit ruşinată, dar pe care am îmbrăcat-o apoi frumos, în bucurie, în speranţe înmugurite pentru viitorul amicei mele şi-n leac salvator pentru cicatricele propriului meu trecut.
Mă arde un pic pe suflet când văd oameni fericiţi, aş fi ipocrită să nu recunosc, nu ştiu să reacţionez firesc, mă pricep mai bine să consolez şi să fiu consolata, să-mi plâng de milă sau să mângâi, pe umărul meu, creştete obosite de neputinţă şi disperare. Dar fericirea entuziastă a prietenei mele mi-a făcut ziua mai senină, mi-a mai îmblânzit blazările, mi-a mai ciobit sarcasmul.
Iar azi, statusul ei de pe messenger, “violently happy”, mi-a aprins un zâmbet larg, ghiduş. Titlul straniei melodii lui Bjork mi-a desenat în suflet imagini pastelate, mi-a resuscitat optimismul obişnuit, de prea multă vreme, să agonizeze, mi-a mai curăţat de vreascuri, măcar pentru o zi, drumul şerpuit pe care destinul m-a aşezat.

True Love

2009-03-18T21:45:00.000+01:00

Am primit deunăzi un mail, dintr-acelea care se forwardeaza intens, cu cele mai spectaculoase fotografii ale anului 2008. Mie asta mi-a părut cea mai spectaculoasă, de aceea o postez aici. De ce? Nu ştiu exact. Poate pentru că pisica din poză seamănă tare cu Milka, birmaneza mea dragă.
Poate pentru că şi eu semăn mult cu acest şoricel când mă agăţ, naiv, de tandreţuri înşelătoare, de iubiri imposibile, de prietenii aparent fără sens şi fără sorţi de izbândă. Poate pentru că, undeva, într-un ungher de suflet, ascunse nu prea bine sub cinism şi blazare, pulsează în mine nevoia duioasă de afecţiune, dorinţa de integrare şi acceptare, speranţa că, oricât de crude mi-ar fi experienţele de zi cu zi, mai există totuşi dragoste pe lume, acea dragoste fără motiv şi fără temeri, acea dragoste care mai ştie să învingă, chiar dacă nu tot, care mai îndrăzneşte să surprindă, chiar dacă nu pe toţi.

Cel mai tânăr pământ, al celor mai vechi emoţii

2009-03-15T09:28:00.000+01:00

Mărturisesc de la început că înainte de această călătorie mai fusesem în deltă când aveam vreo cinci sau şase ani şi singurele mele amintiri de acolo erau băşicile imense şi tari ca nişte nasturi, de la muşcăturile de ţânţari, pe care mi le oblojea mama cu alifie chinezească, mentolată. Aşa că mă întreb cum aş putea eu, «copil de asfalt», să fac pe cineva să privească delta prin ochii mei, pentru care cele mai vii şi recente emoţii au fost stârnite de colecţiile de primăvară-vară de prin vitrinele de la Mall. O să încerc, totuşi.

Conduşi de Dunăre
Călătoria propriu-zisă a început în port la Mahmudia, unde ne-am îmbarcat (un grup de vreo douazeci de turişti) pe un vaporaş mic şi zgomotos, înălţat la prora şi aproape scufundat la pupa, încât eu, în momentul în care l-am văzut, am încercat să-mi amintesc repede Legea lui Arhimede, ca să mă asigur că va fi respectată. Şi a fost, nici o grijă, temerile mele erau departe de a fi întemeiate.
Era după-amiază, o zi călduţă de primăvară, şi noi, fetele, aşteptând cu pletele în vânt ca aburul de stropi minusculi să ne lovească prietenos peste obraz, am sfârşit apoi încotoşmănate cu tot ce aveam prin bagaje, căci pe măsură ce pătrunzi pe canalele Dunării, delta are anotimpul ei propriu, cu un vânt pătrunzător şi un soare parşiv.
Eu, care nu sunt un monument de răbdare, am crezut că drumul de peste trei ore de la Mahmudia la Sfântu Gheorghe îmi va părea nesfârşit, pe o Dunăre tulbure şi învolburată după ploi, ce-şi dezvăluia parcă ameninţător malurile înalte, ciobite, sau joase şi străjuite de copaci cu tulpinile inundate şi ramuri rupte de furtună, căzute din loc în loc pe câte o lotcă părăsită, răsturnată. Mi-era chiar puţin teamă, m-am văzut primită cu o oarecare răceală de o natură indiferentă, arogantă, obosită parcă după o luptă. Simţeam că invadăm cu prea multă nonşalanţă o intimitate la care n-ar trebui să avem acces. Dar poate că, puşi la încercare, trebuia să merităm darul nepromis de la capătul drumului.
Apropiindu-se de vărsare, canalul relativ îngust se lăţeşte treptat şi natura prinde viaţă pe malurile mai bogate, mai însorite şi mai verzi. Ca de nicăieri iţi apar sub privire stoluri de păsări ale deltei, stârci si cormorani, zburătăcind agitate laolaltă cu pescăruşi, cu nori de gâze sclipitoare şi dincolo de ele ţi se dezvăluie linia de orizont, ca un liman auriu, peste care poţi doar ghici prezenţa mării.
Deşi încă nu ţi se arată, marea se face simţită prin aerul nehotărât, dulce-sărat şi prin malurile ce devin nisipoase pe măsură ce te apropii de ultimul popas posibil, Sfântu Gheorghe.
Am acostat spre seară şi când am urcat pe pontonul îngust, din bârne de lemn, am fost primiţi cu orăcăit de broaşte – era perioada lor de nuntă – şi lumini de felinar. Am fost răsfăţaţi cu o cină în aer liber, sub stele, înconjuraţi de torţe făcute din bambus şi papură.

Ultimul copil al deltei

Sfântu Gheorghe e o fâşie foarte tânără de pământ, născută din apa mării acum numai 150 de ani, înconjurată de câmpuri marine cu sărături, cu dune de nisip şi bălţi pe partea dinspre mare şi canalele despletite ale Dunării, mărginite de grinduri cu plantaţii de plop şi zăvoaie de salcie, pe cealaltă parte. Pe grinduri, dacă ai noroc, te poţi întâlni cu fazani, căprioare şi cai sălbatici. Însuşi celebrul Jacques Yves Cousteau a declarat, după o expediţie ce a inclus şi acest tărâm, că este cea mai frumoasă şi mai sălbatică zonă de deltă de pe Terra.
Satul pare rupt de timp, casele au acoperişuri de stuf, ornamente din lemn traforat şi sunt vopsite în culori vii, bătute de vânt. Nu există maşini, singurele mijloace de locomoţie fiind trăsurile trase de cai şi bicicletele. Am închiriat şi eu din complexul turistic, o bicicletă dichisită, pentru o plimbare prin sat, şi o manevram cu greutate pe străduţele neasfaltate şi nisipoase, cu mâinile încordate pe ghidon, când un localnic m-a depăşit râzând, călare pe o răpciugă de bicicletă ruginita, înaintând semeţ, cu ambele mâini în aer. Şi apropo de virtuozitate, la Sfântu Gheorghe am văzut cei mai mari şi mai frumoşi cai, călariţi cu măiestrie de săteni, fără şa sau hăţuri...

Reverii…
Zona turistică a fost creată cu grijă, perfect încadrată în peisaj. Situată chiar lângă sat, cu vile cochete si bungalouri în parte suspendate deasupra apei, e înconjurată de o salbă de lacuri miniaturale, cu nuferi şi broaşte, locuite de familii de raţe sălbatice.
În prima noapte, după drumul istovitor, am dormit toţi buştean, în paturi mari şi comode, în camere de un lux neostentativ, cu mobilier colonial din bambus şi drapaje din in brut, ce aduc în interior o lumină difuză, subtilă.
Revenind la amintirile mele din copilarie, de care vorbeam la început, n-am retrăit, din fericire, acele momente, pentru că zona este acum tratată cu substanţe de protecţie împotriva ţânţarilor.
Cei ce păstoresc acest loc şi-au dat silinţa să ofere turiştilor tot confortul şi au reuşit, însă s-au încăpăţânat şi bine au făcut, să nu întineze acest ultim colţ de natură virgină cu prezenţa agresiv penetrantă a radiourilor şi televizoarelor. N-am intrat însă în sevraj mediatic, cum aş fi crezut, ochii mei n-au avut timp şi motive să se plictisească.

…şi aventură
În singura zi plină petrecută acolo, după masa de prânz era programat să vedem marea, ce se află la 15 - 20 de minute de mers pe jos de la complexul turistic. Cum aerul tare şi curat te îndeamnă la mâncare şi somn în exces, eu şi colega mea de cameră am aţipit şi am întârziat la întalnirea stabilită cu restul grupului. După ce ne-au aşteptat o vreme, ceilalţi au plecat spre mare cu hipobusurile, un fel de titicare trase de cai, căci zona se anunţase a fi inundată, după ploile torenţiale din ultima vreme.
Noi două n-am vrut să rămânem mai prejos şi să ratăm excursia, aşa că n-am ţinut seama de avertismente şi, când ne-am trezit, am pornit-o voiniceşte pe jos, singure, spre mare. Pe măsură ce ne depărtam de sat, terenul devenea mlăştinos, plin de bălţi formate între dune de nisip şi tufişuri de ciulini.
Ne-am descălţat şi am trecut cu pantalonii suflecaţi şi cu picioarele goale prin mlaştina caldă, nisipoasă şi incredibil de curată, dacă se poate spune asta despre o mlaştină. Şi se poate, căci era un noroi mătăsos, cu iz plăcut, uşor sărat. Am reuşit să ajungem, într-un târziu, pe plaja sălbatică cu nisip fin, ciulini şi scoici mari, şi ne-am repezit cu picioarele în marea verde -maronie, nefiresc de caldă pentru acea perioadă primăvăratică din an.

Un dar nepreţuit
Nu puteam pleca din deltă fără a ne aventura spre vărsare, pe canalele înguste ale Dunării, aşa că, în ultimele ore ale excursiei, ne-am îmbarcat câte patru în lotci negre, pescăreşti, conduse de lipoveni. Dunărea părea mai liniştita acolo, însă ni s-a spus că e o înşelătorie, curenţii sunt puternici şi pândesc parşiv sub o pojghiţă prietenoasă de luciu de apă. Pe maluri se întindeau câmpuri de stuf, sălcii pitice şi papură semeaţă. Alaiul nostru de bărci speria cârdurile de pelicani ce se desprindeau de apă, rând pe rând, la vederea noastră, şi zburau apoi aliniaţi cu o precizie milimetrică, planând într-un sincron perfect.
La capătul drumului am pătruns brusc din canalul îngust în golful larg, scăldat de soare, mărginit la orizont de insula Sacalin, o limbă de pământ lungă de douăzeci de kilometri şi foarte îngustă, ce porneşte de la gura braţului Sf. Gheorghe şi se întinde între Dunăre şi mare, ca o strajă. Lipoveanul nostru ne-a povestit că la începutul secolului douăzeci Sacalin era mult mai scurtă şi ascunsă în mare, iţindu-se din apă doar cu câteva bancuri de nisip ce depăşeau cu puţin nivelul mării, astfel încât, în timpul războiului, nemţii şi-au împotmolit navele în ea, fiind dovediţi apoi de ruşi.
Dincolo de Sacalin, ultima barieră în calea fluviului, începe marea. Nu sunt o persoană religioasă, însă priveam în larg şi puteam să jur că Dumnezeu locuieşte acolo, în zare, în acea îngemănare splendidă dintre două lumi, unde cerul, de un albastru marmorat, pare surprinzător de aproape.

Am părăsit delta abia spre seară, îmbarcaţi pe acelaşi vaporaş gălăgios, şi mă simţeam obosită dar în acelaşi timp plină de senzaţii de neexplicat, golită de temeri, liniştită, senină.
Cred că sunt naţii care ar ucide, poate, ca să ajungă să subjuge, să stăpânească sau să se închine acestor locuri de o frumuseţe tulburatoare.
Noi suntem binecuvântaţi că le avem şi nu ne ramâne decât să ne apropiem, din când în când, pentru a le înfrunta cu delicateţe măreţia şi pentru a le cere apoi cu umilinţă, drept tribut, câte o porţie de fericire.

Ceilalţi

2009-03-07T19:39:00.000+01:00

Nu, nu este o recenzie a filmului cu Nicole Kidman şi câteva fantome, ci se vrea una a mediului social din care fac parte. Căruia şi EU îi aparţin! Fac aceasta vehementă şi zgomotoasă subliniere cu un scop bine definit, o să vedeţi imediat care.
Am observat în nici prea scurta nici prea zbuciumata mea existenţă de până acum că oamenii, atunci când vorbesc despre cele mai rele, nesimţite sau mârşave lucruri care se întâmplă în imediata lor apropiere, se autoextrag din poveste cu o dezarmantă candoare. Da, şi eu fac asta, sper că nu deranjant de des. “Persoanele de faţă se exclud!” este o vorbă pe care o plescăim cu încântare când ne referim la noi înşine sau cu falsă politeţe când vrem să scoatem porumbelul fără să lezăm orgoliul partenerului de bărfă. Zicală stupidă, de care facem (ab)uz când ne mănâncă limba să spunem ceva nasol despre alţii nu foarte diferiţi, însă, de noi, când vrem să dăm bine de înţeles că nicio mea culpa nu e luată în calcul sau când, de fapt, batem şaua să priceapă iepele din jur.
Iar subiectul care mie-mi place cel mai tare este cel despre ROMÂNI, despre cum sunt EI, despre cum ar trebui EI să fie, despre cum nu se pot EI schimba. Şi nici nu vor, că-s căpoşi românii aştia! Am însăilat mai jos un exemplu vulgar, pentru mai mult amuzament, dar daca ne privim în oglinda noastră intelectualizată şi mai frumos grăitoare, tot sunt şanse mari să detectăm la fel de ilare similitudini.

“Românii sunt nişte nesimţiţi. Aruncă sticle-n pădure. Scuipă pe asfalt. Îşi bat copiii. Se bagă în faţă, la coadă. Îţi fură căruţul de supermarket, dacă-i gol şi nu eşti mereu cu ochii pe el. Vorbesc tare. Lipesc guma sub birou. Se îmbrâncesc în tramvai. A...nu, nu eu! Ceilalţi!
Eu sunt un om civilizat, educat, la locul meu! Am cei 7 ani de-acasă! Bine, mai depăşesc şi eu pe linia de tramvai, dar numai când mă grăbesc. Ceilalţi nu se grăbesc, unde să se grăbească, căci românii ăştia au un maaare defect: nu le place munca, domne! Sunt leneşi! A, nu, nu de mine vorbeam! Ba da, sunt român. Da' eu am muncit de m-am spetit pentru comunişti şi apoi pentru toţi împuţiţii de patroni... Aşa că mi-am băgat picioarele şi mi-am făcut firma mea. Da, deci şi eu sunt patron acum... dar ce vrei mata să insinuezi?
Domne, ce frumos e la nemţi! Ce case pline de flori au! Ce grădini! Cică fac concurs, cine are casa mai mişto. A, nu, eu n-am flori, că-s alergic. Şi uit să le ud. Am eu timp să văd de flori, dom’le? Tocmai îţi zisei că-s patron! Muncesc toată zi-u-li-ca!
Azi, în tramvai, un golan, un ordinar, a îmbrâncit o femeie şi i-a furat portofelul! Domne, NIMENI nu s-a băgat! Stăteau toţi şi se uitau, le era frică! Auzi tu, cică te taie cu lama pe faţă, dacă te dai şmecher. Ce să fac io, n-am făcut nimic, mi-am văzut de treaba mea, că am copii acasă. Dar ţara asta a ajuns Texas, apără-mă, păzeşte-mă, mori cu zile, pe stradă, în văzul lumii!
Românii nu-s amabili deloc, dom'le. Tunde-o puştiule de-aici, că nu ştiu unde e strada aia! Aşa, cum ziceam... merg încruntaţi pe stradă, bodogănesc. Dacă intri într-o crâşmă, nici nu se uită chelneriţa aia la tine! Şi nu zâmbeşte, zici c-a făcut-o mă-sa tristă! Numa să-ţi ia banii, mama lor de hoţi. Da, eu am un butic. Ce, management şi comunicare? Ce-mi trebe mie de-astea? La sfârşit de lună adun şi văd dacă am ce pune pe masă luna următoare. Şi ăsta-i managementul. Las că prea multă comunicare nu-i bună, vorbă multă sărăcia omului. Omul tre să intre la mine-n prăvălie, să ia repede ce vrea şi să facă loc la altu'. Marfa vândută nu se schimbă.
Vin sărbătorile astea şi zici c-au înnebunit toţi.
C-a dat strechea-n ei. Românii sunt nişte beţivi dom'le! Numa irlandezii aia cică beau mai mult. Şi mănâncă, mănâncă românu’ cu şapte guri. Cică
n-are bani, da’ sâmbătă n-ai loc s-arunci un ac la Cora! Zici că s-ar da gratis totul! C-am stat o oră la casă, mă luaseră toate transpiraţiile. Hai c-am plecat, te pup. Păi unde să mă duc, mă duc la ţară, că vine Paştele! Să iau mielul şi damigeana de vin, că după aia plânge masa, frumos îi? Doar e sărbătoare mare! Hai că mai vorbim, asta e, ce să-i faci. Avem o ţară frumoasă, păcat că-i locuită! Peisajele-s faine, da’ oamenii-s de căcat.”

Nimic despre iubire

2009-03-02T15:50:00.000+01:00

Nu ştiu dacă mi-am găsit perioada cea mai potrivită din an pentru a scrie astfel despre ea, adică despre iubire. Paradoxal, deşi tânjesc după calmul inimii şi împlinirea sufletului meu într-un etern şi miraculos amor, am ajuns la un fel de saturaţie când vine vorba de idealizarea conceptului sau, dimpotrivă, de bagatelizarea lui. Vorba lui Mircea Badea, “nu mai pot cu iubirea”. Unde mă întorc, iubire şi iar iubire. Toţi o cântă, o slăvesc, o caută acolo nu e şi, cel mai trist, nici nu va fi.
Câte cruci să mai poarte acest sentiment straniu, extrem de fragil? Câte aşteptări debile să mai împlinească, câte eternităţi să mai umple, câte utopii să mai alimenteze? Cât să mai rabde, nobila şi firava iubire, să o mai împopoţonăm, de Valentine’s, cu adorabile inimioare chicioase, câte mărtişoare de tinichea să-i mai atârnăm în piept, cât busuioc uscat să-i mai vârâm sub pernă, câţi trandafiri ofiliţi să-i mai lăsam pe preş, la uşă, pentru că treburi mai importante ne smulg, mai mereu, din cea mai frumoasă şi tandră aşteptare...? Cât să-i mai promitem, orbeşte, şi să nu ne ţinem de cuvânt? Câte rime împleticite, câte sonerii haioase-hidoase, de telefon mobil, să-i mai dedicăm?
Astăzi, în autobuz, doi puştani -un el şi o ea-, proaspăt posesori de buletin, se ţoncăneau lângă mine în timp ce conversau banal, agramat. Schimbul de salivă, plescăit, dintre ei, mi-a creat un sentiment nedefinit, de silă amestecată cu ciudă. De parcă aş fi văzut un câine răpciugos jucându-se prin băltoace cu o mingiuţă de aur pe care eu, dacă aş fi avut-o, aş fi preţuit-o altfel, aş fi ştiut să n-o murdăresc. Aş fi meritat-o.
Dar am ajuns să am alergii virulente – am mai scris asta – şi la superbele, seraficele filme de dragoste. Romantismul leşios a ajuns să-mi lase gust amar, cleios, de înjurătură. Găsesc expunerea marilor defecte ale naturii umane – aplecarea spre violenţă, minciuna, infidelitatea, erotismul grotesc şi confuz – mai credibilă decât spuma zaharisită a unui “I love you” urmat de un “forever” facil de plantat într-un film, dar indecent de limitat în timp, în lumea reală, câteodată cu durata de viaţă a declaraţiei în sine, vulgar de inconsistent. Cad pradă şi eu, cu o slăbiciune demnă de idealuri mai măreţe, ispitei că aş putea iubi o viaţă pe cineva (nu ştiu pe cine, întotdeauna obiectul dragostelor longevive până la extrem e proiectat undeva în viitor, cumva mai presus de umanul ordinar, un specimen al realităţii imediate nici n-ar fi demn de o atât de fără cusur şi fără de sfârşit povară sentimentală) şi că, şi mai ilar, cineva-ul ăsta m-ar putea iubi, întreaga şi automat zbuciumata lui existenţă, numai pe mine. Conceptul e, pe cât de atractiv şi legitim (să accepţi că te mulţumeşti cu mai puţin e de un absurd axiomatic), pe atât de periculos.
Mă sfâşie şi mă îngrozeşte faptul că orice tip de abordare a subiectului “iubire” – din perspectiva erotică, bineînţeles – îmi alimentează suferinţele cu o abilitate aproape artizanală, şi absolut niciun fel de trăire, de la detaşarea ipocrită, până la implicarea nebunească, la limita absurdului, nu e în stare să-mi garanteze măcar un strop labil de fericire. Iar neabordarea lui mă dezumanizează, îmi neagă fiinţa, îmi strică rostul de timidă aspirantă la un strop de divinitate. Sunt omul extremelor, nu mă pot bălăci în ape călduţe - deşi aş vrea, aş vrea! – mă zbat a neputinţă între patima tembelă şi un soi de indiferenţă malignă, răutăcioasă. Ce-i în mijloc mi-e străin şi-mi face silă, deşi cantonarea în extreme e întotdeauna o inutilă şi stupidă pierdere de energie.
Şi cum spuneam... am obosit să vorbesc despre iubire. Am obosit s-o privesc, s-o judec, s-o alung, s-o invidiez, să plâng în faţa vitrinei ei cu minuni, să-i scormonesc prin tomberoane. Vreau s-o trăiesc şi atât. Altfel, m-am săturat să-mi pierd timpul cu ea.

Fuga

2009-01-10T21:27:00.000+01:00

Unde te poţi ascunde în lumea asta nu prea mare? Unde poţi fugi de cei care-ţi amintesc de slăbiciunile tale, de neîmplinirile tale, cât de mult te poţi depărta, până spre indiferenţă, până spre uitare, de iubiri care nu te mai vor, de iubiri care nu te-au vrut niciodată, de iubiri care nu te vor vrea nicicând? Cât poţi lăsa de în urmă joburi pe care nu le mai vrei, oameni care nu te mai cunosc, visuri imposibil de împlinit- că doar de-aia se numesc visuri-, ţeluri prea târziu de atins? Unde? În alt oraş? În altă ţară? În alt destin?

2008 -The sad and final count down

2008-12-31T18:41:00.000+01:00

Nu ştiu de ce aceste câteva ore de dinaintea sfârşitului de an au altă greutate, alt înţeles şi parcă altă cadenţă... Şi se cer altcumva înţelese şi trăite, te îndeamnă să-ţi răsuceşti toate miile de ore de dinaintea lor, pe toate părţile amintirii, te ispitesc să scanezi dureros prin toţi anii definitiv stinşi, pentru totdeauna pierduţi. Azi nu am energie pentru bilanţuri şi nici entuziasm pentru promisiuni roz, fericite, menite a fi îndeplinite în 2009. Azi vreau să-mi cer iertare pentru toate lucrurile de care mă ruşinez. Pentru că în 2008, din motive pe care n-am ştiut sa le înfrunt cu înţelepciune, am fost mincinoasă, colerică, isterică, trădătoare, duplicitară, obsedată, prefăcută, oportunistă, bârfitoare, lacomă, leneşă, egoistă, geloasă, invidioasă, ranchiunoasă, răzbunătoare, vulgară, proastă, uitucă, nesigură, nesimţită, obraznică, delăsătoare, sedentară, laşă. Şi poate am mai fost în multe feluri rele, anul acesta, şi pentru toate îmi cer iertare faţă de părinţii mei, de prietenii mei, faţă de toţi ce cei care mă iubesc, mă tolerează, mă simpatizează sau mă păstrează, pe un loc oarecare, în viaţa lor. Şi nu în ultimul rând, îmi cer iertare mie, pentru toate cele înşirate mai sus şi pentru încă ceva: pentru tristeţea şi singurătatea cu care m-am înhăitat, de ceva vreme, şi alături de care mi-am petrecut nepermis de multe şi rele ore, zile lungi din anul ce stă să treacă şi din cei de dinaintea lui. Îmi spun, simplu, “La mulţi ani” şi nu-mi mai promit nimic din ceea ce ştiu sigur că nu pot schimba. Vă spun, cu emoţie, “La mulţi ani” tuturor şi vă mulţumesc, de pe acum, pentru sms-urile festive (la care nu ştiu să răspund), pentru iertare, pentru prietenie, pentru răbdarea cu care mă citiţi şi ascultaţi, pentru toate gândurile voastre bune, pentru că aţi ales să rămâneţi, orice ar fi, alături de mine.

Cea mai frumoasă şi mai tristă poezie de Crăciun

2008-12-25T14:29:00.000+01:00

ELEGIE DE CRÃCIUN
de Radu Gyr

Un cântec aureşte şi-o stea la geam se-aprinde
şi-o ciocănire albă în visul dinspre stradă.
Ce pas se mai opreşte în gheaţă şi zăpada,
la casa zăvorită de astăzi să colinde?

Pe leneşă beteală de tristă promoroacă
aud colindatorii cu steaua de cleştar
şi înţeleg că-i steaua anilor limpezi, dar
o las pe sub fereastră să lunece, să treacă.

Şi magica lui uşă trecutu-ncet şi-atinge
şi văd un pom de aur când se deschide uşa...
Dar dacă mâna, grabnic, luminile le stinge
şi smulge mandarina şi toba şi păpuşa?

Cine-a gonit din bradul cu inimi mici de stele
şi n-a mai vrut din aur să cheme înapoi
îngerii trişti de zahăr şi săniile moi
zâmbind cu Moş-Craciunii de turtă dulce-n ele?...

S-au stins în brad luceferi şi portocale-n mine.
Zac jucării de vise pe fund uitat de ladă.
În scrinuri vechi dorm îngeri şi inimi de zăpada
şi zilele de aur ca nişte mandarine.

Şi doar colinda curge... De ce atâta zvon,
când mâna ostenita nu-i face semn să vină?
E mai adânc, când ninge pe cântec şi lumină,
peste colinda vieţii şi steaua de carton.

Măşti

2008-12-15T21:42:00.000+01:00

Mă frămîntă prăpastia uriaşă ce observ că se cască aproape întotdeauna, cel puţin în cazul meu, între trăirile ce-mi macină interiorul (şi nu-s puţine!) şi manifestarea lor exterioară. N-am ştiut niciodată sa leg firesc ce simt cu ce spun şi cu ce fac şi i-am invidiat întotdeauna pe bărbaţi, căci am vazut că ei, în majoritate, n-au această problemă. Pe cînd la mine gardieni nemiloşi ca ruşinea, orgoliul, simţul ridicolului au stat mereu de pază la ieşire, înabuşindu-mi pornirile şi transformîndu-mi patimile în manifestări cuminţi, vecine cu indiferenţa.
Şi-mi vine-n minte acum cazul clasic, în care el, iubitul si adoratul, ajunge în acea zi a vieţii lui (şi a mele) cînd decide să-mi comunice frămîntat că povestea noastră de dragoste s-a sfîrşit, şi nu aşa cum cum ştiam eu că se sfîrşesc poveştile ci mult mai nefericit, mai abrupt, mai laş, mai fără motiv. Deşi instantaneu simt pulsul cum imi creşte cînd îi văd privirea pierdută într-o tristeţe mai mult sau mai puţin fabricată, deşi simt stomacul cum mi se strînge şi lacrimile cum se adună grăbit în colţurile ochilor, gata sa navaleasca spre lume, strîng din dinţi şi atît. Deşi atunci aş vrea să mor şi singurul lucru firesc pe care simt ca l-aş face ar fi să ma arunc la picioarele lui, implorîndu-l hohotind să nu mă părăsească, eu îi arat înţelegere, îi sugerez chiar că şi mie mi-a trecut prin cap acelaşi lucru, îi zîmbesc şi plec, sau îl urmăresc cum pleacă, dorindu-mi, în acea secundă, ca cerul să se prabuşească peste noi.
Cînd el iubeşte pe altcineva, după ce o bucată mult prea scurtă de timp m-a iubit pe mine, recit lumii aceeaşi poezie ipocrită a uitării venite la timp şi a duioşiei amintirilor cu el. Îi doresc cu voce tare să fie fericit, chiar dacă fericirea lui nu sunt eu. Declar în stînga şi-n dreapta că vreau numai să ştiu că e bine şi că imaginea lui de mînă cu în sfârşit aleasa mă face să fiu împăcată că am ieşit cu graţie din viaţa omului pe care, odata, îl adoram.
În spatele tabloului pastel, se duce însă, lupta. Gîndurile vrăşmaşe au preluat de mult controlul minţii şi sufletului meu îndurerat. Adevărul înăbuşit ce-mi roade stomacul pînă la un început de ulcer, şi care nu mă lasă noaptea să dorm, e foarte departe de poveştile inşirate lumii. Adevărul e că fără mine mi-ar plăcea să aflu că el nu poate funcţiona. Cînd strîng noaptea perna în braţe şi o înec în lacrimi, aş vrea să moară cineva, ori el, ori ea, ori chiar eu, numai să se strice dracului tot, să nu se mai poată clădi nimic după mine. Nu vreau, şi strîng pumnul cînd gîndesc asta, nu vreau sa mai fie vreodată fericit făra mine. Şi pe ea o urăsc. N-aş fi în stare s-o omor, dar imi doresc să nu se fi născut. Mă uit în oglindă şi mă compar obsedant cu ea. Nu-i bine nicicum. Dacă-i mai frumoasă şi mai deşteaptă şi mai realizată, mă doare, dacă-i mai urîtă şi mai proastă, mă revoltă.
N-am ştiut niciodată să iubesc generos, altruist, martir, pînă în cele mai tainice gînduri. Deşi o lume întreagă mă vede fluturînd o batistă albă, suspinînd resemnat privind corabia ce se îndepărtează, în realitate eu ridic spre ea pumnul ameninţător şi cer răzbunare.
Darul nepreţuit ce totuşi mi se face e că timpul şi, dacă am noroc, o nouă dragoste, mă vindecă. Cînd gîndurile mele pentru fostul şi perechea sa încep să devină paşnice şi delicate, e semn ca iubirea mea a început să apună.
În rare momente mă simt vinovată pentru ce gîndesc şi nu sînt în stare să spun. În restul timpului îmi aduc argumente că aşa-i normal să fie, că ăsta-i preţul ce trebuie plătit vieţuirii moderne, educaţiei…credinţei...şi dacă aş acţiona fidel adevărului din mine, m-aş întoarce în timp şi-aş nega evoluţia societăţii.
Aşa că nu-mi ramîne decît ca, în fiecare dimineaţă cînd plec să înfrunt lumea, odată cu hainele cu care am învăţat că trebuie să-mi acopăr trupul să îmi pun şi masca cu care am învăţat că trebuie să-mi ascund sufletul.

Poveste de peste mări şi ierni

2008-12-03T13:53:00.000+01:00

Nu mai am lacrimi. Se va-ncheia şi anul ăsta cu surle şi trâmbiţe, cu râsete şi clinchet fals, strident, de tinichele. Mă uit la circul ieftin cu invidia unui copil sărac, oropsit, ascuns după frunzele îngheţate ale unui tufiş de la marginea bâlciului. La mine nu vine Moş Crăciun, pentru că nu mai ştie unde stau, mă mut haotic de pe un vis pe altul, de pe o îndrăzneală pe alta, de pe creasta unui eşec pe culmea celei mai nefericite căderi în gol. Pe culme de abis, cum scria o proastă de care am râs, printre lacrimi, zilele astea. Cred că de-aia nu mai am lacrimi, că râd prea mult de proaste şi plâng pentru că nu sunt, nici eu, cea mai deşteaptă fiinţă de pe pământ. Colindele urlă a jale şi-a credinţă infatuată, a veselie cu jug, a tristeţe cu sclipici, ne obligă să fim mai buni şi mai blânzi, ne pun la tâmplă pistolul toleranţei, ne biciuie cu promisiunea unui an sigur mai nou, sigur mai altfel, sigur mai bun.
Ieri am visat chipul pruncului meu nenăscut. Eram de mână cu singurul copil pe care-l voi iubi, cu-adevărat, vreodată (faţă de toţi ceilalţi m-am prefăcut, printr-un perfid transfer emoţional - le-am iubit mama, le-am iubit taţii, le-am iubit trecutul în care mă durea că n-am existat, le-am divinizat viitorul din care-am tânjit, în taină, să fac parte). E un copil buclat, ca nu ştiu cine, dar cu ochi mari şi catifelaţi, ca ai mei. La plete seamănă, probabil, cu tatăl lui sau cu tatăl meu, ne strângem deseori, în familie şi ne dăm, drăgăstos, cu părerea. Oftăm, ocazional, că n-a moştenit ochii verzi, schimbători, ai mamei mele, sau pe cei albaştri, visători, ai străbunicii Maia. De mână cu el, în cel mai luminos vis al meu, am nelinişti simple. Se apropie, ca şi acum, sărbătorile, iar eu sunt frumoasă, senină, cu riduri delicate între colţul ochilor şi tâmple. Semăn un pic cu Juliette Binoche... Sunt suplă, neapărat suplă - nici în reveriile mele cele mai adânci nu pot renunţa la această frivolă cochetărie...
Ninge cu fulgi mari şi şovaielnici, iar eu, de mână cu cel mai mic şi cel mai iubit dintre pământeni, mi-am dat întâlnire, la o cafenea discretă şi parfumată, cu vechile şi zadarnicele mele iubiri. Vai, ce frumoase sunteţi, le spun... şi ce tăcute, şi ce minunat de îndepărtate... Şi câte lacrimi am stors, odată, de mult, pentru voi! Unele m-aţi vrut, m-aţi mângâiat pentru o vreme, m-aţi amăgit cu vorbe care-mi dădeau, iluzoriu, un rost. Altele, nu... Cele mai multe, nu... Cele mai multe aţi tot tânjit, nebuneşte, după altcineva... mereu după alte şi alte poveşti. Tu... mai ales tu... da, da, tu care priveşti, timid, pe fereastră... ai iubit mereu pe altcineva. Nu roşi, te-am iertat...m-am iertat...
Îmi priveam iubirile bătrâne cu duioşie generoasă, cu durerea unor amintiri obraznice, insistente, dar pe deplin vindecate. Le vorbeam fără să sângerez ca acum, le priveam cu dor stins şi cu nerăbdarea de-a le părăsi, căci un înger năzdrăvan mă trăgea de mânecă, nu înţelegea motivul întrunirii, se plictisise, voia să se joace afară, în zăpada. De după şuierul uşii venea un miros curat, pur, de frig şi gheaţă. Mirosea, izbăvitor, a uitare.
De ce mai vreau o noapte, măcar una, în braţe care nu mă vor? “Dragă Moş Crăciun, ştiu ca n-ai să vii, dar dacă totuşi vii, te rog eu din tot sufletul să-mi aduci ce ştiu că nu am nevoie, măcar o noapte, încă o singură noapte, în braţe care nu mă vor...” Mă uit spre caruselul ruginit, de la bâlci, şi plâng cu lacrimi diluate, fără sare, cu iz crud, de sânge. Copilul meu din viitor mă ţine de mână şi mă iubeşte. Pentru el nu pot să plec de tot, mă mai ascund o clipă, un anotimp, sub bradul asta ce poartă, încă semeţ, povara celor mai colorate, mai absurde, mai deşarte speranţe. Afară se-aud urlete şi bice, anul ce vine e ameninţător, zgomotos, ca zmeul cel rău din poveste. Îmi cer iertare pentru toate vinile, pentru toate dorinţele şi tremur. Sunt un copil cuminte, cuminte, cuminte... îmi repet disperat, în gând, strângând din pumni. Da, mami, ştiu ca eşti cuminte, eşti cea mai bună şi frumoasă şi cuminte mămică din lume, îmi şopteşte, din viitor, pruncul meu cârlionţat, cu ochi mari, maronii, ca ai mei.

2008-11-04T17:41:00.000+01:00

Pop art by Rolf Armstrong (1889-1960) – Just beautiful!

Nu

2008-11-01T15:37:00.000+01:00

Nu mă mai iubeşti şi gândul către tine e greu, şi e bătrân,
Cu toiag din lemn veşted
Şi vârf bont.
Cu amintiri ciobite, ce se-amestecă şi se războiesc,
Cu pasul şovăielnic, obosit,
Cu moartea lăcrimând printre brazdele tremurânde,
Şerpuite,
Ale chipului odată floare.

Nu mă mai iubeşti, şi gândul către tine e-un castel însigurat,
Cu obloane triste şi cu umbre adânci
Cu praf gros pe lampadare,
Păienjeniş de gol şi despărţiri.
Cu poze vechi ca fericirea ce abia-nvăţase a-râde,
Cu răni în zidurile ce miros a neuitare şi a dor smintit,
Fără ţel.
Fără leac.

Instrument de tortură

2008-09-23T20:40:00.000+02:00

Cel mai cumplit lucru de pe lumea asta (bineînţeles, după foamete, războaie, SIDA şi dispariţia balenelor) este să aştepţi. Să aştepţi, aparent răbdător, aparent degajat, aparent indiferent, un răspuns care nu mai vine. Pe care tu l-ai ademenit cu un mesaj banal, uneori cald, ca o îmbrăţişare amicală, alteori rigid sau ca o întrebare ce nu-şi cere, neapărat, răspunsul. Orele trec şi încordarea plăcut emoţionată a intervalului de timp în care cel nu demult apelat ar fi trebuit să te bage, electronic, în seamă, trece şi ea. Duioşia primelor clipe de aşteptare se transformă, treptat, într-o agonie revoltată în care-ţi spui, fără să crezi o iotă, "Şi ce dacă? Asta e..." Agonia se preschimbă în tristeţe, aerul din jur devine tot mai puţin, mai de nerespirat, aşteptarea te gâtuie şi te sufocă. Te uiţi la ecran şi tăcerea lui, paradoxal, te asurzeşte, ţipă cu puterea indiferenţei celui de dincolo de el, cumulată cu vigoarea disperării tale. La un moment dat, ştii. Minuni nu se întâmplă decât în filme. În cele foarte proaste, actorul se uită spre telefon înainte ca acesta să înceapă să sune. Al tău tace violent, duşmăneşte, impenetrabil la toate undele telepatice despre care ai citit în cărţi. Aştepţi cu atâta dor şi dragoste un clinchet scurt, metalic, încât, dacă cineva te-ar pune atunci, când aerul ţi s-a terminat, când speranţa ţi-a murit, să compari cu ceva valoarea răspunsului după care tânjeşti, ţi-ar părea minor cât cântăresc leacul împotriva cancerului, promisiunea nemuririi sau un an, doi, zece, din viaţa ta. Nu sunt simple poveşti, îndrăgostiţi fără sau cu speranţă din colţuri diverse ale lumii au fost întrebaţi când anume, în strădania lor searbădă de a se face iubiţi, le e cel mai greu. "Când aştepţi să sune telefonul", au răspuns ei. Dar stai! Minune! Inima ţi-o ia la trap şi pulsul razna, ecranul devine, pentru o secundă, luminos ca un răsărit, ca o izbăvire. Te apropii şi deschizi tremurând pliculeţul minuscul ce-ţi clipoceşte la distanţă de o tastă. Răsufli uşurat, tragi aer în piept şi citeşti: "Va informăm că vi s-a emis factura VDF cu nr. ..."

Homily about Women

2008-09-23T15:22:00.000+02:00

Whatever you give a woman, she's going to multiply:

If you give her a house, she'll give you a home.

If you give her groceries, she'll give you a meal.

If you give her a smile, she'll give you her heart.

If you give her crap... you will receive more shit than any one human being can handle.

Who could forget these blue eyes?

2008-09-22T17:37:00.000+02:00

Iubiri înfricoşător de fericite

2008-09-21T20:57:00.000+02:00

Dacă aş fi nevoită să omor cu mîna mea, un animal, ca să pot mînca o friptură, aş deveni, pe loc, vegetariană. În viaţă urăsc, mai mult decît orice, violenţa, atît fizică cît şi verbală, nu suport să văd sînge, clachez în faţa unui plîns disperat. Dar în ficţiune, macabrul mă atrage şi mă desfăt cu gustul lui spectaculos de amar. Prefer oricînd o scenă palpitantă, sîngeroasă, unui sărut dulceag asezonat cu declaraţii leşioase de amor. Mă captivează poveştile groteşti şi aproape imposibile pentru că mă dor “happy-end”-urile de o atît de tristă improbabilitate.

Îmi plac la nebunie filmele de groază. Savurez ciudatele istorisiri ale lui Edgar Alan Poe, scenariile morbide ticluite de Stephen King mă fascinează şi îl ador pe Hitchcock, maestrul de netăgăduit al genului noir. Am crescut devorînd o bibliotecă plină de mistere poliţiste marca Haralmb Zincă, Rodica Ojog-Braşoveanu sau Agatha Christie. Pe cînd aveam vreo 15 ani am găsit pe un raft o carte groasă, intitulata “Tratat de criminalistică”, şi am citit-o pe nerăsuflate. Nu pierd niciun episod despre cele mai celebre crime şi cei mai faimoşi ucigaşi în serie, dintre cele difuzate noaptea tîrziu, pe Descovery.
Dar am citit şi multe cărţi despre iubiri împărtăşite şi fără de sfîrşit, am suspinat şi la filme cuminţi, cu finaluri mai mereu fericite, m-au ţintuit seri la rînd, în faţa televizorului, cîteva telenovele lacrimogene.
Însă mi se par infinit mai crude (şi mai stupide) istoriile, scrise sau filmate, care te învaţă că dragostea fără cusur e la-ndemîna oricui, că sufletul pereche are ochi blînzi, trup de zeu şi te va salva negreşit după una, maxim două experienţe de viaţă amoroasă banală sau nefericită. Mă doare să aflu numai din pelicule diafane cum El o iubeşte pe Ea ca pe însăşi viaţa lui, şi asta numai şi numai pentru că şi Ea, în orişice clipă, şi-ar vinde sufletul pentru El. Aş paria oricînd că există mai multe şanse ca omenirea să fie atacată de extratereştri furioşi, ca în SF-ul “Independence Day”, decît că întîmplarea din “Serendipity”, despre-o iubire predestinată şi-un destin generos şi încăpăţînat în a o împlini, ar putea ajunge să fie, vreodată, adevărată.
Am fost îndemnată să privesc adînc înăuntrul meu, ca să-mi dau seama ce resorturi psiho-sentimentale declanşează apetenţa mea pentru suspans beletristic şi adrenalină cinematografică. Am privit şi am aflat că tristeţea care mi-a torsionat, diabolic, sufletul, după cîte-o despărţire nu s-a născut pentru că am mai aruncat cîte un ochi pofticios, din cînd în cînd, la “Ştirile de la ora 5”, ci pentru că, fără să vreau, mi-am otrăvit iluziile cu scenarii învăţate din comediile exagerat de romantice cu Meg Ryan şi Sandra Bullock. Pentru că am plecat frumoasă şi îmbufnată, trîntind uşa după mine, după ce iubitul meu făcuse vreo boacănă, sperînd că, exact ca-n “Tînăr şi neliniştit”, el va alerga cu lacrimi în barbă şi cu flori pe braţe, să mă împace. Dar adoraţii mei din viaţa reală pare-se că nu văzuseră aceleaşi filme ca şi mine, pentru că n-au sprintat niciodată să îi iert, uşile pe care le-am tot izbit de pereţi au rămas, pentru totdeauna, închise, iar eu am ajuns să număr îngrozită leşurile iubirilor mele ucise în serie de duşmani aprigi precum timpul, orgoliul sau propriile-mi ezitări.
Aşa că, nu ştiu de ce, să găsească psihologii un răspuns, dar prefer să urmăresc, siderată, cum toracele lui Sigourney Weaver e sfîrtecat, în seria a patra a filmului, de un pui de Alien, decît să mă torturez cu scenele zaharisite şi profund neveridice ale poveştii de dragoste din “Notebook”. Nu mă oripilează morţii vii sau conspiraţiile macabre din thriller-uri, dar împietresc de tristeţe atunci cînd el moare îngheţat, ca s-o salveze pe ea, în “Titanic” - istoria mult prea siropoasă, zic unii, a unui naufragiu real şi a unei iubiri inventate.
Pentru că nu-mi este şi nu mi-a fost niciodată frică de întuneric, de fantome, de vîrcolaci, de monştri, de extratereştri sau de Jack Spintecătorul, dar mă sperie de moarte ideea că undeva în lumea asta, totdeauna departe, ferite de inima mea flămîndă, există nişte iubiri uriaşe şi fericite pe care eu, probabil, nu le voi trăi nicicînd.

În spatele perfecţiunii

2008-09-21T19:55:00.000+02:00

Toată viaţa mi-am facut probleme crezînd că cei din jurul meu îmi sînt mai presus, din varii puncte de vedere. Dincolo de absurdul acestei mărturisiri (pentru că e natural ca mulţi dintre cei din preajmă să se dovedească a ne fi, prin ceva, superiori) vreau să se înţeleagă că unele situaţii în care mi-am creat, deliberat, complexe de inferioritate, s-au dovedit a fi false. Sau, cel puţin, piedestalele pe care i-am aşezat pe unii dintre cei cu care mi s-a intersectat destinul s-au năruit la scurt timp după ce le-am scanat, atît cu privirea, cît şi cu sufletul, dedesupturile, culcuşul, sau manifestările ferite de ochii publici. Şi mă refer aici la o paletă largă de situaţii, de la simple dezamăgiri ce privesc aspecte superficiale ale vieţii, pînă la altele de profunzimi cu mult mai dureroase. Prin acest text nu vreau să judec pe nimeni (deşi, cîteodată, în vîrtejul confruntărilor, am facut-o), vreau doar să constat cum deseori am avut tendinţa de a exagera anumite calităţi (dovedite, desigur) ale unor oameni, exacerbîndu-le, extrapolîndu-le, cumva, în zone în care-şi pierdeau forţa şi rostul, atît de puternic penetrante părîndu-mi la prima vedere.
Cel mai simplu exemplu care îmi vine în minte este legat de o fosta colegă de facultate. Am remarcat-o din prima zi în care am păşit în curtea instituţiei (nici nu ştiam, pe atunci, că-mi va fi chiar colegă de grupă). Era şi dificil să n-o remarci. Absolut superbă, dar nu genul acela de “femme-fatale” după care se dau bărbaţii în vînt (deşi şi ea a făcut, de-a lungul celor cinci ani de studiu, cohorte de victime), ci mai mult pe stilul frumuseţilor ce apar în Vogue: ochi migdalaţi, ten de porţelan, chip armonios încadrat de o tunsoare carré perfectă. Rafinată, în sensul cel mai “parizian” cu putinţă. În plus, îmbrăcată după tendinţe pe care numai o împătimită a modei le putea adopta, la acea vreme, cu atîta naturaleţe. Avangardistă fără a fi ostentativă. Curată. Deloc vulgară. (Eu n-am aflat ce formă are fundul fetei ăsteia decît acasă la ea, într-o vară, cînd se plimba, prin dormitor, în chiloţi). Acesta fiind ambalajul (de excepţie), nici conţinutul nu s-a dovedit a fi mai prejos: inteligenţă peste medie, sete de literatură (căci mereu făceam schimb de romane), maniere impecabile.
Dar, pentru că am amintit, ceva mai sus, de casa ei, şocul pe care l-am avut cînd am vizitat-o întîia oară a fost pe măsura fascinaţiei iniţiale. Cunoscusem prinţesa şi ardeam de nerăbdare să-i vizitez castelul. Era un apartament obişnuit dintr-un cartier obişnuit, dar nu asta m-a frapat, ci interiorul lui. În loc de palat am găsit o cocină şi, credeţi-mă, cuvîntul nu e deloc dur. Ea venise de cîteva ori la mine şi-mi amintesc cît de stînjenită eram de locuinţa mea modestă, ce grijă aveam să nu se observe vreun fir de praf uitat pe mobilă, ce ruşinată mă simţeam de fotoliile mele cam roase de vreme (şi de mîţă). Pe lîngă ce am vazut la ea, apartamentul meu părea luxos. Şi nu mă refer la stil sau la valoarea mobilierului. Acea făptură splendidă locuia într-o mizerie de nedescris şi un miros infernal. Stratul de praf de pe mobila din casă avea grosimi măsurabile cu şublerul. La intrare, te izbea “mireasma” pantofilor bărbaţilor casei, pantofi în care se zăreau îndesate şosetele purtate peste zi. La ea în cameră patul, nefăcut, aproape era îngropat sub un morman de haine superbe şi, în mod miraculos, curate. Chiloţi înşiraţi peste tot. Farduri Dior si Clinique, la fel. Sticluţe de parfum scump presărate printre cărţi prăfuite. După şocul iniţial, furată de conversaţie, mă mai obişnuisem cu decorul şi chiar mi se părea că mix-ul de lux şi derizoriu are un aer boem. Însă calvarul a continuat în bucătărie, unde am fost invitată la o cafea şi o prăjitură. Pe faianţa murdară mişunau gîndaci roşii. Prietena mea a scos din frigider tava cu bunătăţi dar, ghinionul meu, am observat cum unul dintre gîndaci decedase pe o pătrăţică de plăcintă, copleşit probabil de frig şi îmbuibare. “Nu-i nimic,” - a spus ea, graţios, - “îl dăm la o parte şi mîncăm din partea cealaltă a tăvii”. De parcă insecta n-ar fi putut inspecta, conştiincioasă, întreg teritoriul, înainte de a-şi da obştescul sfîrşit.
Cazul descris mai sus, deşi prezentat pe larg, nu a fost, pentru mine, de mare importanţă. Am continuat să-mi admir prietena la fel de mult, pentru frumuseţea şi alura ei nobilă. (Numai că am refuzat categoric să mai mănînc prăjituri de la ea, motivînd cure de slabire interminabile).
M-au durut mai mult, de-a lungul timpului, alte tipuri de dezamăgiri. Sau, dacă nu m-au durut, m-au întristat, m-au revoltat, m-au contrariat şi m-am întrebat, de fiecare dată, cu naivitate: “Cum e posibil?”. Iar multe dintre cazuri vin din istorie, din literatură, din artă, sînt arhicunoscute şi măcar exemplul lor ar fi trebuit să mă înveţe, şi în viaţa mea personală, că cei în faţa cărora te închini sau te minunezi sînt tot oameni, adesea trist de imperfecţi. Din decenţă şi din respect pentru darurile preţioase pe care ei le-au dat lumii, nu voi da nume, dar multe se ştiu. Scriitori pe care, citindu-le capodoperele ce mustesc de talent, înţelesuri profunde şi pilde înţelepte, i-ai crede deasupra oricăror manifestări greşite sau meschine, afli apoi, parcurgîndu-le biografiile, că şi-au irosit existenţa în vicii dintre cele mai banale, alegeri politice reprobabile sau frămîntări sufleteşti care i-au împins la suicid. Poeţi celebri, ale căror superbe versuri de dragoste, de dor, de sfîşiere te-ar duce cu gîndul şi cu o minimă logică a imaginaţiei către prezenţe serafice, spirite însingurate, suflete calde, îşi plimbă talentul uriaş în trupuri hulpave, au apariţii mondene caraghioase şi apucături social-oportuniste. Cîntăreţi cu voci de înger, instrumentişti cu har, virtuozi ai penelului şi-au măcinat viaţa de zi cu zi prin obsesii, porniri violente, handicapuri emoţionale. Intelectuali rafinaţi, guru de presă, războinici ai metaforelor care, în editoriale răscolitoare, etalează abisurile unei gîndiri fără cusur, dărîmă prejudecăţi şi răstoarnă clişee, descoperi că-şi gestionează cu infantilitate propriile existenţe, ascund un trecut murdar, au ambiţii mici, iubiri banale sau îşi vînd talentul pentru cîte-o şpagă meschină.
Acestea sînt doar cîteva exemple, dintre cele trăite şi auzite de mine. Repet, nu cred şi nu vreau să cred că abisul ce se cască uneori între esenţă şi aparenţă ştirbeşte, întrucîtva, valoarea notorietăţii lor, pe drept cîştigate. Şi este de netăgăduit generozitatea cu care ne luminează vieţile şi ne ating destinele aceste spirite luminate, geniile ce se nasc o dată la sute de ani sau, în general, oamenii care sparg, prin ceva ieşit din comun, crusta mediocrităţii. Dar poate, pe undeva, realitatea ne trimite semnale timide că ar fi mai bine să ne lăsăm idolii pe soclul pe care i-a aşezat cîte un dar divin şi să nu le scormonim în vieţi, să nu încercăm să-i cunoaştem îndeaproape, oricît de mult ne-am dori. Paradoxal, aşa le vom accepta mai uşor latura pămînteană, aşa ne vom lăsa, perpetuu, inspiraţi de izbînzile lor, aşa îi vom putea iubi fără limite.