Născută pe 2 iunie

Am admirat-o întotdeauna pe Teo, am fost telespectatoare fidelă a tuturor emisiunilor cărora le-a fost vedetă, iar de când am aflat că ne-am născut în aceeaşi zi, deşi la diferenţă de câţiva ani, am început s-o urmăresc cu ochi şi mai iscoditori, încercând să aflu în ce măsură semănăm la fire şi la felul de-a interacţiona cu lumea, cât de surori ar putea fi destinele noastre atât de diferite, în aparenţă, dar care împart aceeaşi zi aniversară. Iar acum, de când e grav bolnavă şi toţi vorbesc, mai mult sau mai puţin prietenos, pe seama ei, realizez cât de mult şi de trist m-am regăsit, de-a lungul timpului, în suişurile, dar mai ales în coborâşurile vieţii unui om pentru care nimic bun nu pare să fi venit de-a gata.

M-am identificat mereu - păstrând proporţiile valorii şi ale notorietăţii, bineînţeles – cu parcursul ei profesional ezitant, cu ascensiunile ei năvalnice şi căderile dureroase, soldate cu oprobriu, compătimiri, sprâncene sceptic ridicate, şi, în cele din urmă, cu uitare, deşi a sfinţit fiecare loc în care a muncit, a salvat peste tot ratinguri în cădere liberă, i-a îmbogăţit pe toţi patronii de televiziuni cu publicitatea căpătată de pe urma celebrităţii ei, a trudit ca o nebună să se ridice deasupra pipiţelor cu doi neuroni, ce câştigau mult mai facil joburi, faimă şi bani în televiziuni.

Am empatizat mereu cu felul ei aparent schimbător de a fi, cu umorul ei fin, cu tristeţea ei adâncă, mascată destul de prost printr-o autoironie scrijelitoare, cu neputinţa ei de a-şi găsi liniştea şi de a prinde cheag într-un serviciu, într-o iubire, într-o dulce şi ferice rutină. Tot la fel de abitir m-am recunoscut şi în aspectele mai puţin nobile ale personalităţii ei, în felul uneori răutăcios de a reacţiona, în capacitatea de a face compromisuri şi rabat de la propriul sistem de valori, pentru a fi acceptată mai uşor sau remunerată mai generos.

Însă dacă e să mă gândesc cu mintea de azi, nu cu cea cu care îi judecam şi-mi judecam odinioară slăbiciunile, la câtă făţărnicie şi falsă moralitate am întâlnit în mass media, să-ţi păstrezi verticalitatea e dificil şi e relativ, adică poţi avea marea surpriză să descoperi că Adi Minune e mai cinstit şi mai onest şi poţi pune mai multă bază pe discursul lui stângaci, agramat, decât pe cel al vreunui intelectual versat, care dă bine ca model cultural, dar minte de îngheaţă apele – în cuvinte excelent alese, desigur.

Drept să spun, Teo mi s-a părut întotdeauna un om profund lipsit de noroc, ca şi mine. Un nenoroc tradus nu neapărat prin lipsuri, eşecuri sau mari drame, ci prin felul greoi şi instabil în care am obţinut, fiecare pe felia ei de destin, cele câteva lucruri bune care s-au perindat prin viaţa noastră: prieteni devotaţi, salarii uneori dolofane, obiecte visate, concedii aşteptate. Nimic n-a venit firesc în viaţă, pentru mine, şi cred că nici pentru ea, nimic n-a curs lin, nimic n-a durat o cât de mică veşnicie, şi pentru tot ce am obţinut doar ca să ne scape ulterior printre degete parcă a trebuit să depunem mult mai mult efort decât au depus alţii, să vărsăm mai multe lacrimi, să ne luăm mai multe ţepe, să facem mai aprige demonstraţii ale competenţelor noastre. Teo pare că a eşuat, în comparaţie cu Esca, de exemplu, şi cu viaţa perfectă a acesteia – zâmbet perfect, bărbat perfect, copii perfecţi, carieră perfectă, salariu perfect - deşi ca IQ, talent, valoare jurnalistică şi farmec personal Teo mi se pare cu 10 clase peste eterna vedetă a ştirilor de la Pro TV.

Păstrând, repet, proporţiile, nu pot să nu mă gândesc la mine, cum m-am simţit mereu un outsider, în toate lumile în care am încercat să-mi găsesc un loc călduţ, numai al meu – prea romantică şi contemplativă pentru pragmatismul celor cu care interacţionam cât am lucrat ca ingineră şi niciodată suficient de şlefuită, de cultă, de corectă gramatical, de sofisticată intelectual pentru fiţele din lumea presei, deşi mă luptam ca o nebună să-mi dovedesc talentul, să scriu mai frumos şi mai româneşte decât mulţi dintre jurnaliştii cu patalama, să-mi depăşesc umilele-mi limite de absolventă a unei şcoli tehnice, să învăţ şi să fac de toate (inclusiv să spăl pe jos), ca să mă simt egală unora de la care, etic şi moral vorbind, n-am avut mai nimic de învăţat.

Revenind la Teo, i-am urmărit de-a lungul anilor şi viaţa personală, încercând să detectez în ce măsură avem destine surori, însă m-am lovit mereu - ca simplu telespectator, căci, altfel, n-am cunoscut-o personal – de o discreţie pahidermică. Ştiu că a fost măritată demult, când abia ieşise din adolescenţă, ştiu că nu s-a mai măritat niciodată, iar cât timp faima ei atinsese cote maxime, lumea vorbea de un singur iubit, ferit cu incăpăţânare de ochii presei, un bărbat pentru care a slăbit multele şi celebrele zeci de kilograme şi alături de care o creşte pe Maia, fetiţa ei înfiată.

Eu, la rându-mi, mă pot lăuda cu lungi perioade de singurătate, cu lupte aprige împotriva complexelor care mă măcinau, cu faptul că nu m-am priceput să înşir relaţii, să clădesc căsnicii, să fac copii, iar până la venerabila vârstă de 37 de ani, am bifat doar 5 parteneri de aşternut – o cifră incredibil de mică, credeţi-mă, pe care a trebuit s-o recunosc mereu cu sfială, ca pe un fel de virginitate târzie, ca pe o boală ruşinoasă, cât timp m-am învârtit prin lumea artiştilor care schimbă “marile iubiri” ca pe ciorapi, prin ţara romanticelor rele de muscă.

Mai multe n-au răzbătut către public, despre Teo, nici nu ştiu câte informaţii sunt, în cele mai fine detalii, adevărate, însă per total am putut contura, cu ochii minţii, un om în a cărui conduită sufletească m-am regăsit - un fel de-a fi în mare măsură introvertit , în ciuda exuberanţei afişate, un spirit atât de nelalocul lui în universul media, unde toţi îşi pun poalele-n cap şi ne pun constant la curent cu plăcerile, cu iubirile, cu divorţurile, cu fericirile şi mai ales cu nefericirile lor.

În afară de Teo (şi de Mugur Mihăescu, de la Vacanţa Mare – un alt destin cam zbuciumat) mai ştiu un singur Geamăn născut tot pe 2 iunie, ca şi mine. Nu este celebră, îmi este prietenă bună, şi despre ea pot afirma cu siguranţă că n-a avut o viaţă uşoară, că şi-a pierdut ambii părinţi, că s-a zbătut mereu să-şi depăşească condiţia, că a luptat din răsputeri cu destinul pentru tot ceea ce s-a întâmplat s-o fericească vreodată. În plus, de aproape 10 ani de când o cunosc, se chinuie să-şi păstreze dreptul de a munci aici şi să capete cetăţenie română – căci e ucraineancă, la origini. Iar ţara asta de rahat i-a pus numai beţe în roate, a plimbat-o pe drumuri lungi după tot felul de aprobări şi de hârtii, şi tot fără niciun rezultat, deşi statul român condus de retardaţi ar fi trebuit să fie mândru că o fată frumoasă şi deşteaptă precum prietena mea a ales să trăiască, definitiv, în România.

Totuşi, după ani de lacrimi şi compromisuri, după zeci de întâlniri în care ne-am confesat una alteia şi ne-am comparat vieţile, încercând să găsim răspunsuri întrebărilor noastre comune, am veşti minunate din partea ei: a scos o nouă carte de poveşti pentru copii (ea e o foarte talentată scriitoare de limbă ucraineană), iar la vară se mărită, şi-a găsit, în sfârşit, liniştea şi dragostea. Aceste frumoase răsturnări de destin îmi dau şi mie, sora ei de zi de naştere, speranţa că totul se poate schimba în bine, că blestemul zilei de 2 iunie nu există, de fapt, că avem şi noi rezervat, pe undeva, printr-un colţ de horoscop, dreptul nostru la fericire.