Mare-i grădina lui Google!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă reped zilnic la calculator, după ce conectez Erdeesul şi apăs Internet Explorerul, îmi apare pe ecran pagina de căutare Google.ro. Nu mă minunez că-i aşa, eu am făcut să fie aşa, am bifat prin Tools, pe acolo, ceva, «default homepage», parcă, şi asta tocmai pentru că orice aş avea de de scris, de chatuit, de pierdut vremea la computer, e musai să scormonesc printre paginile de web ale planetei, am dezvoltat o dependenţă. Iar motorul ăsta de căutare mi-e cel mai drag, m-am obişnuit cu el, acu’ ceva timp foloseam Yahoo Search, dar clipocesc prea multe chestii pe acolo...
Partea proastă (sau, de fapt, bună!) e că printre fanii Google Search mai sunt şi unii duşi cu pluta rău de tot, care, crezând că nu-i vede nimeni – deşi devin vedete de referral, băgă acolo la căsuţă orice tâmpenie (denumită pompos keyword) care le nelinişteşte neuronul. Şi nu vorbesc aici despre «porno» sau «Jenna Jameson», apucăturile astea sunt deja clasice...
Dar să nu mai lungesc, în mod frivol, subiectul, şi să vă vâr direct în miezul lui: iată ce inepţii am găsit eu în ultima vreme pe Google Analytics, adică acolo unde văd eu cam cine, din ce colţ de lume, şi ce prostii a căutat pe net, de a ajuns, absolut întâmplător, of course, pe blogul meu profund şi elevat :)
În trista perioadă a morţii lui Michael Jackson, unora le ardea buza după picanterii, voiau, poate, un avantaj informaţional în faţa partenerilor de bârfa, aşa că tastau pofticios, fără noimă şi fără predicat: «Michael Jackson adevaruri nespuse». Cred că m-au înjurat intens când şi-or fi blocat (sper!) calculatorul cu pagina mea, căci în afară de o exhibare a tristeţii n-au găsit sigur informaţii şoc, secrete de megastar cu care să te lauzi la o şuetă manelistică în faţa blocului.
În altă zi – de mare sărbătoare – am râs copios când un rumân copleşit de mituri şi legende s-a ascuns, pesemne, după sobă, nu înainte de a-l interoga (cu îngrijorare, am dedus eu) pe Google cel mare şi deştept: «ce trebuie să faci cand iti apar sanzienele?»
Habar n-am, dacă i-au apărut şi a făcut ceva, îl rog să-mi povestească şi mie ce şi cum, că mor de curiozitate.
Un filozof amator dansa, într-o zi, graţios, pe taste, căutând «idealizarea conceptului». Care concept şi, mai ales, de ce voia să-l idealizeze, n-am să aflu probabil niciodată. Mă mai strofoc numa’ să-mi dau seama ce texte de-ale mele conţin atari abstracticiuni, de nimeri nebunul pe tarlaua mea de blogosferă!
Şi am păstrat pentru final faza cea mai tare, exemplul cel mai cras de prostie - pe mama şi tata lor, cum se spune la mine în cartier. Încă mă ţin de burtă, dar printre hohote o să vă povestesc şi vouă, e păcat să râd isteric de una singură : o domnişorică din judeţul Constanţa trăieşte următoarea dramă, sărăcuţa de ea: «vreau o atitudine eleganta ca de printesa.cum sa fac?»
Băi, să-i zic, să nu-i zic? Hai că-i zic:
Mami, prestanţa princiară necesită o educaţie aleasă, niscaiva neuroni mai fâşneţi, domiciliul pe la Monaco sau prin Buckingham şi, eventual, nişte hematite mai albăstrii. Dar it’s a free and stupid world, până şi o tută din Valu lui Traian are dreptul să viseze la tiare şi crinoline, nu-i aşa?

PS: Ortografia citatelor, sau, mai precis, lipsa ei aparţine în întregime autorilor acestora. Eu doar am făcut mişcarea aia cu copy-paste :)


Ştire de ultimă jumătate de oră!
Nici n-am postat bine peroraţia de mai sus, că unu' din Satu Mare mi-a aterizat pe plantaţia virtuală după ce a tastat, ţineţi-vă bine: "K 800 de la sonii la mana adoua". : ))))
Nu-i drăguţ??? Ai, mă, că viaţa e mişto rău de tot!!

Şi încă unul/una care locuieşte în Spania, probabil printre căpşuni: "cum face amor lumea carei indragostita" :)))
Vai, sunt mai tari astea din PS decât cele din articol! Ce mă fac??? Help! Presimt un material luung, cu adăugiri zilnice, aşa că nu mai închei cuviincios, ci scriu ca la TV-ul alb-negru: VA URMA!

Tărâmul virtual al mâncătorilor de rahat

Încă de la început îmi cer scuze pentru limbaj, declar audienţă permisă numai pentru categoria 18+, fără probleme digestive grave. Dacă aveţi copii mici, culcaţi-i înainte de a citi pe blog la mine. Dar nu mai pot să fiu diplomată şi îngăduitoare cu toţi nesimţiţii, metaforele mi s-au topit de nervi şi căldură, nu mai am puterea să îmbrac în fraze cât de cât civilizate ceea ce vreau să comunic.
Urmăresc de ceva timp bloguri vecine şi prietene, unele îmi sunt mai dragi decât altele (pentru că, de fapt, îmi sunt dragi posesorii lor), însă de la un timp n-am mai comentat nimic pe niciunul, mă simt plictisită, scârbită de vorbe în vânt şi declaraţii fără acoperire. Am auzit prea multe poveşti triste, cu începuturi luminoase pe ecrane LCD şi cu finaluri mocirlite de greutatea confruntărilor face to face. Şi atunci, din spirit de fair-play, am decis să nu-mi mai las mostre de gândire şi simţire pe niciun blog. Ştiu că asta poate dăuna blogului meu propriu şi personal, îmi asum riscul de a părea distantă şi nesuferită, ştiu că sunt legi nescrise prin care nu poţi avea mari pretenţii ca alţii să-ţi năvălească cu opinii pe pagina de jurnal virtual dacă tu nu faci la fel, pe paginile lor. Aşa că îmi cer sincere scuze celor care m-au onorat cu câte-un gând sau o părere, deşi eu am cam dispărut în ceaţă.
Dar de ce-mi justific chiar acum acreala?
Păi, de exemplu, pe unul dintre blogurile pe care le urmăresc cu religiozitate (deşi nici pe ăla nu mai scriu), membrele comunităţii virtual construite îşi fac declaraţii de dragoste, se susţin, îşi oblojesc reciproc rănile, îşi dau sfaturi, îşi ţin de urât sau de frumos. Nimic rău până aici. Răul începe când virtualul are pretenţii de real. Când oamenii simt nevoia – virtuală, şi ea - să se privească în ochi şi să se ţină de mână cu adevărat. Când, îmboldite de duioşia creată în coconul şezătorilor artificiale, unele dudui fac planuri măreţe, organizează petreceri, invită lume, pun la cale în detaliu întâlniri cu aură magică, menite să pecetluiască sentimente de prietenie ce dau în clocot şi pe dinafară de blog. Nici până aici n-ar fi nimic de condamnat, până la urmă, să ne îmbătăm cu iluzii şi să facem planuri distractive pentru viitor nu poate aduce necaz nimănui. Naşpa e când se pun pe tavă date concrete. Când se încercuieşte în calendar. Când iubitul de pe net, cu care faci 100 de copii pe chat, căci are toate vorbele erecte şi-l doare-n tastă de impactul lor asupra ta, nu apare la întâlnirea ochi în ochi programată într-un moment (al lui) de rătăcire, dar căreia tu, îndrăgostită până peste head-bar-ul de la Explorer, i-ai dat acelaşi credit ca unui contract semnat şi parafat la notar.
Cum spuneam, o duduiţă din tagma celor despre care vorbeam mai sus tocmai a văzut că se îngroaşă gluma, că se bat apropouri, că se apropie vertiginos data petrecerii mult trâmbiţate de ea, pe blog – deşi n-a obligat-o nimeni să facă chestia asta, adică să trâmbiţeze că face chef –, şi a dat înapoi, a anulat totul cu nonşalanţă, fără prea multe explicaţii, ca şi cum nici usturoi n-ar fi mâncat şi nici gura nu i-ar fi mirosit. Păi ce dracu’ a apucat-o in the first place? Deşi ştiu: nevoia de-a se face plăcută, admirată pentru generozitate şi iniţiativă, de a fi vedeta cârdului de mesaje, în ciuda faptului că era conştientă, pot să jur, că aruncă nişte vorbe fără acoperire, aşa, de chichi – să dea bine în faţa celebrei proprietare a blogului. Eu n-am pus botul de la început, poate nici alţii n-au pus, dar deznodământul, deşi previzibil, tot m-a enervat. De ce le-o plăcea unora să mănânce căcat cu polonicul n-am să înţeleg niciodată, deşi uneori, când sunt în toane bune, mă fac că înţeleg. De ce să zici că faci ceva şi să nu faci? (Şi nu pentru că s-a întâmplat ceva neprevăzut, c-a venit vreun cataclism, ci pentru că de la început n-aveai niciun gând să faci.) De ce să juri prietenie pe viaţă şi iubire dincolo de moarte unor oameni pe care nu i-ai văzut în viaţa ta şi, ce-i mai grav, nici n-ai de gând să-i vezi? Extrapolând de la mediul blogăresc către viaţa din faţa calculatorului, de ce să spui că suni şi să nu suni? Că vii, şi să nu vii? De ce să promiţi, şi să nu te ţii de cuvânt? Mai ales când absolut nimeni nu ţi-o cere, nu-ţi pune pistolul la tâmplă?
E aşa bun rahatul la gust? Mă cutremur când mă gândesc că în alte ere, demult apuse, cuvântul, spus sau scris, era pecete şi garant, avea sclipiri şi valoare de piatră preţioasă.
Acum gura multora miroase a hazna, şi tastatura lor la fel. Bleah !