Aceste adorabile făpturi...

Pe boncafe.ro am postat un text despre pisici. Poate frivol, poate nelalocul lui pentru cei apăsaţi de probleme importante, dar despre pensii şi moţiuni de cenzură nu mă pricep să vorbesc... :)

Astenie

Am visat o poezie... Visul m-a speriat, apoi mi s-a spus că poezia nu-i tocmai rea şi că visul e doar un vis. Am postat-o şi pe noul meu blog, de pe boncafe.ro, dar o vreau şi aici, la mine acasă:







Astenie

Primăvara asta are
Gheare de soare

Florile mă dor
Pe limba lor

Cerul mă apasă
Senin ca o coasă

Ultimul tău gând
Îmi cască mormânt

Gustul răzbunării

Pe noua mea pagină de pe boncafe.ro am scris câte ceva despre gustul dulce (sau amar?)al răzbunării. Cum e, de fapt?
http://alina.boncafe.ro/?p=28

Iar plec...

V-am spus de când m-am întors că pun la cale un proiect nou, de suflet - cum altfel? - şi iată că proiectul s-a materializat: gazada blogului meu va fi, de azi înainte,cafeneaua de life-style boncafe.ro
Veţi găsi pe Homepage link către noua mea pagină virtuală şi, pe aceeaşi platformă de bloguri, le veţi descoperi pe colegele şi prietenele mele Luminiţa Iliescu, Cora Manole şi pe nimeni alta decât actriţa Nuami Dinescu, un om absolut special, cu nişte poveşti de viaţă extraordinare!
Vă invit, aşadar, să ma citiţi şi să le citiţi, să ne comentaţi, să ne contraziceţi, ce mai, să vă simţiţi ca în cafeneaua voastră preferată!
Şi când vă plictisiţi de noi puteţi arunca un ochi şi pe site, căci veţi găsi şi acolo informaţii utile şi interesante.

Probabil unii vor întreba: şi iar laşi vraişte pe aici? Eu mi-am propus să nu-mi părăsesc din nou casa asta făcută cu mâinile, cuvintele şi sufletul eu... dar numai lenea mea va decide! :)
Oricum, oriunde scriu sunt tot eu, mă iau mereu cu mine, nu ştiu cum se face, deşi uneori m-aş pune în lesă, undeva, să stau şi eu liniştită! :)

Acestea fiind spuse, cafegii sau nu, eu va invit la o cafea. Fac cinste!

Casa mea, sufletul meu, oamenii mei

Nu demult o damă opina, într-o emisiune televizată, cum că apucătura tipic românească de-a ridica locuinţe pe pământ (sau de-a cumpăra la etaj) dovedeşte un primitivism al civilizaţiei noastre balcanice, în comparaţie cu spiritul liber şi flexibil al americanului de rând, bunăoară, care pleacă văzând cu ochii, când abia i-a mijit mustaţa, se adăposteşte plătind chirii, pe unde ajunge din dor de pribegie sau din căutare de job, şi nu dă prea mulţi dolari pe ideea de a avea o casă a lui ori un petec de pământ pe care să-l poată lăsa urmaşilor. Azi aici, mâine în alt oraş, o infinitate de posibilităţi, o deschidere către lume, nimic care să te ţină legat de o glie sau de nişte muritori, nicio inerţie care să-ţi apese pe aripi.

Pe mine ideea mă sperie, vă mărturisesc, sunt un om comod şi statornic, mi-e greu să-mi scot din inimă decorul cu care sunt obişnuită şi, chiar dacă îmi place să călătoresc, sunt bolnavă de dor de înapoi încă de dinainte să plec. Sunt primitivă, cum zicea tanti de la televizor.
Mă gândesc că, dacă la 18 ani, ai mei îmi dădeau un şut în partea dorsală şi mă trimiteau în lume, cu o traistă-n băţ, poate-aş fi învăţat să supravieţuiesc mai eficient, poate m-aş fi călit, poate mi-aş fi cenzurat mai puţin propriile-mi porniri agresive şi aş fi suportat mai fără să pun la suflet cuvintele grele, trădările, plecările unora pe care-i voiam lipiţi de mine veşnic. Poate un mod de a trăi nomad, de pe azi pe mâine, în care să nu existe obsesia agoniselilor, a zestrei, a vieţuirii între aceleaşi 4 ziduri – fie ele şi ale tale – ar fi o şansă de a căpăta forţă de supravieţuire şi de a aduna mai puţine şi mai firave dezamăgiri.

Adevărul e că, în lumea în care pentru doi oameni - părinţii mei, sunt cea mai importantă fiinţă de pe planetă, alţii o mie nu dau pe mine nicio ceapă degerată, iar greutatea acestei evidenţe – fireşti, până la urmă – e uneori dificil de suportat.
Deşi sunt singură la părinţi, n-am fost niciodată un copil foarte răsfăţat, cum văd că sunt unii, peste măsură, în ziua de azi, şi tot nu mi-e străin un fapt: cu cât este mai uriaşă şi mai oarbă iubirea celor de acelaşi sânge cu tine, cu atât mai tăioasă poate deveni indiferenţa celor din jur, lejeritatea cu care te pun la curent că pentru ei eşti un om printre cei mulţi, uşor de înlocuit, lesne de aruncat la gunoi dacă interesele lor sufleteşti sau de business nu le mai dictează să te ţină aproape. Obişnuit să ţi se spună mereu, în copilărie, după ce erai mângâiat pe creştet: „tu poţi, tu meriţi”, creşti şi descoperi ca nu eşti decât un exponent al unei imense turme care poate şi merită exact la fel ca tine.

Revenind la rădăcini şi la proprietăţi, pot spune că de când mă ştiu locuiesc în acelaşi apartament, că el e regatul meu, oaza mea de linişte şi sursa mea de energie, că am palpitaţii de câte ori mă gândesc să mă mut (deşi vă trebui, la un moment dat, s-o fac şi pe asta), că oriunde altundeva – şi la un hotel de 5 stele – după un timp mă simt ostenită, sleită de puteri, dornică să mă întorc în cuib.
Aşa am fost crescută, felul ăsta de-a fi îmi alunecă prin vene, şi voi dori întotdeauna să am casa mea. Nu văd şi n-o să văd niciodată rostul de-a locui la infinit cu chirie, când tot cu banii ăia poţi plăti o rată la bancă, pentru un loc care va rămâne al tău şi-al copiilor tăi.

Avuţia familiei mele – atâta câtă e – va fi întotdeauna şi a mea, şi ştiu de pe acum că, dacă va fi să am un copil, ce-i al meu e şi al lui, şi nu voi avea niciodată suflet să-l trimit în lume, cu traista în băţ, “să se-nveţe cu grijile şi cu munca”, în timp ce eu, o hoaşcă pensionară, mă lăfăi cu bani în conturi. Poate greşesc, dar aşa simt, asta cred. Şi mai cred că lecţiile de viaţă, de bună creştere şi de respect faţă de ceea ce capeţi prin munca ta sau a altuia le putem da copiilor noştri când încă sunt mici, pentru a nu fi nevoie să-i trimitem în pribegie, pentru ca, vezi Doamne, “s-o ia de la zero” – vai, cât urăsc această sintagmă!

Deşi, singuri pe lume, goniţi din coconul dragostei noastre necondiţionate, poate ar căpăta simţuri mai ascuţite şi-o intensitate a sentimentelor generoase mai adaptată lumii nedrepte în care trăim, lume în care cei fără casă, fără suflet şi fără oameni de care să le pese nu au, orice s-ar întâmpla, mai nimic de pierdut.

Născută pe 2 iunie

Am admirat-o întotdeauna pe Teo, am fost telespectatoare fidelă a tuturor emisiunilor cărora le-a fost vedetă, iar de când am aflat că ne-am născut în aceeaşi zi, deşi la diferenţă de câţiva ani, am început s-o urmăresc cu ochi şi mai iscoditori, încercând să aflu în ce măsură semănăm la fire şi la felul de-a interacţiona cu lumea, cât de surori ar putea fi destinele noastre atât de diferite, în aparenţă, dar care împart aceeaşi zi aniversară. Iar acum, de când e grav bolnavă şi toţi vorbesc, mai mult sau mai puţin prietenos, pe seama ei, realizez cât de mult şi de trist m-am regăsit, de-a lungul timpului, în suişurile, dar mai ales în coborâşurile vieţii unui om pentru care nimic bun nu pare să fi venit de-a gata.

M-am identificat mereu - păstrând proporţiile valorii şi ale notorietăţii, bineînţeles – cu parcursul ei profesional ezitant, cu ascensiunile ei năvalnice şi căderile dureroase, soldate cu oprobriu, compătimiri, sprâncene sceptic ridicate, şi, în cele din urmă, cu uitare, deşi a sfinţit fiecare loc în care a muncit, a salvat peste tot ratinguri în cădere liberă, i-a îmbogăţit pe toţi patronii de televiziuni cu publicitatea căpătată de pe urma celebrităţii ei, a trudit ca o nebună să se ridice deasupra pipiţelor cu doi neuroni, ce câştigau mult mai facil joburi, faimă şi bani în televiziuni.

Am empatizat mereu cu felul ei aparent schimbător de a fi, cu umorul ei fin, cu tristeţea ei adâncă, mascată destul de prost printr-o autoironie scrijelitoare, cu neputinţa ei de a-şi găsi liniştea şi de a prinde cheag într-un serviciu, într-o iubire, într-o dulce şi ferice rutină. Tot la fel de abitir m-am recunoscut şi în aspectele mai puţin nobile ale personalităţii ei, în felul uneori răutăcios de a reacţiona, în capacitatea de a face compromisuri şi rabat de la propriul sistem de valori, pentru a fi acceptată mai uşor sau remunerată mai generos.

Însă dacă e să mă gândesc cu mintea de azi, nu cu cea cu care îi judecam şi-mi judecam odinioară slăbiciunile, la câtă făţărnicie şi falsă moralitate am întâlnit în mass media, să-ţi păstrezi verticalitatea e dificil şi e relativ, adică poţi avea marea surpriză să descoperi că Adi Minune e mai cinstit şi mai onest şi poţi pune mai multă bază pe discursul lui stângaci, agramat, decât pe cel al vreunui intelectual versat, care dă bine ca model cultural, dar minte de îngheaţă apele – în cuvinte excelent alese, desigur.

Drept să spun, Teo mi s-a părut întotdeauna un om profund lipsit de noroc, ca şi mine. Un nenoroc tradus nu neapărat prin lipsuri, eşecuri sau mari drame, ci prin felul greoi şi instabil în care am obţinut, fiecare pe felia ei de destin, cele câteva lucruri bune care s-au perindat prin viaţa noastră: prieteni devotaţi, salarii uneori dolofane, obiecte visate, concedii aşteptate. Nimic n-a venit firesc în viaţă, pentru mine, şi cred că nici pentru ea, nimic n-a curs lin, nimic n-a durat o cât de mică veşnicie, şi pentru tot ce am obţinut doar ca să ne scape ulterior printre degete parcă a trebuit să depunem mult mai mult efort decât au depus alţii, să vărsăm mai multe lacrimi, să ne luăm mai multe ţepe, să facem mai aprige demonstraţii ale competenţelor noastre. Teo pare că a eşuat, în comparaţie cu Esca, de exemplu, şi cu viaţa perfectă a acesteia – zâmbet perfect, bărbat perfect, copii perfecţi, carieră perfectă, salariu perfect - deşi ca IQ, talent, valoare jurnalistică şi farmec personal Teo mi se pare cu 10 clase peste eterna vedetă a ştirilor de la Pro TV.

Păstrând, repet, proporţiile, nu pot să nu mă gândesc la mine, cum m-am simţit mereu un outsider, în toate lumile în care am încercat să-mi găsesc un loc călduţ, numai al meu – prea romantică şi contemplativă pentru pragmatismul celor cu care interacţionam cât am lucrat ca ingineră şi niciodată suficient de şlefuită, de cultă, de corectă gramatical, de sofisticată intelectual pentru fiţele din lumea presei, deşi mă luptam ca o nebună să-mi dovedesc talentul, să scriu mai frumos şi mai româneşte decât mulţi dintre jurnaliştii cu patalama, să-mi depăşesc umilele-mi limite de absolventă a unei şcoli tehnice, să învăţ şi să fac de toate (inclusiv să spăl pe jos), ca să mă simt egală unora de la care, etic şi moral vorbind, n-am avut mai nimic de învăţat.

Revenind la Teo, i-am urmărit de-a lungul anilor şi viaţa personală, încercând să detectez în ce măsură avem destine surori, însă m-am lovit mereu - ca simplu telespectator, căci, altfel, n-am cunoscut-o personal – de o discreţie pahidermică. Ştiu că a fost măritată demult, când abia ieşise din adolescenţă, ştiu că nu s-a mai măritat niciodată, iar cât timp faima ei atinsese cote maxime, lumea vorbea de un singur iubit, ferit cu incăpăţânare de ochii presei, un bărbat pentru care a slăbit multele şi celebrele zeci de kilograme şi alături de care o creşte pe Maia, fetiţa ei înfiată.

Eu, la rându-mi, mă pot lăuda cu lungi perioade de singurătate, cu lupte aprige împotriva complexelor care mă măcinau, cu faptul că nu m-am priceput să înşir relaţii, să clădesc căsnicii, să fac copii, iar până la venerabila vârstă de 37 de ani, am bifat doar 5 parteneri de aşternut – o cifră incredibil de mică, credeţi-mă, pe care a trebuit s-o recunosc mereu cu sfială, ca pe un fel de virginitate târzie, ca pe o boală ruşinoasă, cât timp m-am învârtit prin lumea artiştilor care schimbă “marile iubiri” ca pe ciorapi, prin ţara romanticelor rele de muscă.

Mai multe n-au răzbătut către public, despre Teo, nici nu ştiu câte informaţii sunt, în cele mai fine detalii, adevărate, însă per total am putut contura, cu ochii minţii, un om în a cărui conduită sufletească m-am regăsit - un fel de-a fi în mare măsură introvertit , în ciuda exuberanţei afişate, un spirit atât de nelalocul lui în universul media, unde toţi îşi pun poalele-n cap şi ne pun constant la curent cu plăcerile, cu iubirile, cu divorţurile, cu fericirile şi mai ales cu nefericirile lor.

În afară de Teo (şi de Mugur Mihăescu, de la Vacanţa Mare – un alt destin cam zbuciumat) mai ştiu un singur Geamăn născut tot pe 2 iunie, ca şi mine. Nu este celebră, îmi este prietenă bună, şi despre ea pot afirma cu siguranţă că n-a avut o viaţă uşoară, că şi-a pierdut ambii părinţi, că s-a zbătut mereu să-şi depăşească condiţia, că a luptat din răsputeri cu destinul pentru tot ceea ce s-a întâmplat s-o fericească vreodată. În plus, de aproape 10 ani de când o cunosc, se chinuie să-şi păstreze dreptul de a munci aici şi să capete cetăţenie română – căci e ucraineancă, la origini. Iar ţara asta de rahat i-a pus numai beţe în roate, a plimbat-o pe drumuri lungi după tot felul de aprobări şi de hârtii, şi tot fără niciun rezultat, deşi statul român condus de retardaţi ar fi trebuit să fie mândru că o fată frumoasă şi deşteaptă precum prietena mea a ales să trăiască, definitiv, în România.

Totuşi, după ani de lacrimi şi compromisuri, după zeci de întâlniri în care ne-am confesat una alteia şi ne-am comparat vieţile, încercând să găsim răspunsuri întrebărilor noastre comune, am veşti minunate din partea ei: a scos o nouă carte de poveşti pentru copii (ea e o foarte talentată scriitoare de limbă ucraineană), iar la vară se mărită, şi-a găsit, în sfârşit, liniştea şi dragostea. Aceste frumoase răsturnări de destin îmi dau şi mie, sora ei de zi de naştere, speranţa că totul se poate schimba în bine, că blestemul zilei de 2 iunie nu există, de fapt, că avem şi noi rezervat, pe undeva, printr-un colţ de horoscop, dreptul nostru la fericire.

Bârfe de Oscar 2011 - defilarea pe covorul roşu

Au trecut şi Oscarurile de anul ăsta, şi m-am bucurat să ia caimacul premiilor importante preferatul meu din competiţie, The King’s Speech. De mult nu m-a mai emoţionat într-atât un film - o poveste curată, o abordare plină de naturaleţe a subiectului, un joc impecabil al actorilor, şi principali, şi secundari, o peliculă fără sofisticării inutile.

Dar nici prin gând nu-mi trece să vorbesc acum despre plusurile şi mai ales minusurile cinematografiei americane din ultimii ani, ci o să-ncing o scurtă bârfă despre sclipicioasa etapă premergătoare show-ului, despre celebra defilare, la ţol festiv, pe covorul lat, lung şi roşu, derulat an de an până la intrarea în Teatrul Kodak.

Impresiile pe care le voi etala mai jos nu-s inspirate din opinia niciunui stilist sau hairstilist celebru de pe la noi sau de pe-acolo, n-am apucat să gugălesc după răutăţi mai avizate decât ale mele, ci mi le asum în totalitate, în urma vizionării fotografiilor recent publicate pe IMDB.

Cel mai neplăcut ochiului mi s-a arătat contrastul dintre apariţiile care mizează (cam prea tenace) pe naturaleţe, ca să nu zic neglijenţă, şi figurile ca de ceară, înţepenite de la atâta botox şi fixativ. Între stilul smuls şi stilul prea bibilit s-au perindat pe covorul roşu vestimentaţii cam fără sare şi piper, coafuri bătrânicioase, rădăcini nevopsite, culori deseori terne, forme lipsite de prestanţa tinerilor ani Hollywoodieni. Nu m-a lăsat nicio apariţie fără suflare, n-am salvat în My Documents modelul niciunei rochii, Gala premiilor Oscar pare să-şi piardă an după an, vestimentar vorbind, din strălucire, din aerul decadent care-i dădea altă dată atâta savoare.

E acum la mare modă tâmpita strategie de PR prin care ni se arată că actriţele de top sunt nişte femei, vezi Doamne, obişnuite, care nasc (sau adoptă) pui vii şi-i hrănesc cu lapte de la supermarketul din colţ, care se-mbracă toată ziua bună ziua în blugi, ca şi noi, femeile de rând. Ei, bine, şi-atunci, tot ca şi noi, ajung să se manifeste cu stângăcie atunci când eticheta le obligă să se împopoţoneze în rochii de gală.

Mi-e dor, deşi nu i-am trăit, de anii în care starurile nu abdicau de la lux şi eleganţă în orice moment, cât de banal, al vieţii lor, când bărbaţii celebri păreau că s-au născut în frac, iar divele parcă pluteau în rochiile lor ample, corsetate, crinolinate. Trendul prezentării în mulţime drept girl next door le-a văduvit pe actualele staruri feminine de exerciţiul constant al eleganţei impecabile, Hollywood-ul anilor 2000 şi-a pierdut aproape de tot rolul aspiraţional într-ale perfecţiunii proptite-n patru ace. Vedetele de azi au milioane de dolari şi în cont, şi pe ele, dar multe arată de doi lei, se târâie ziua în tricouri de bumbac şi-n şlapi, cu toată strofocarea celor mai mari, mai tari şi mai scumpi designeri ai lumii.

Iar când dorinţa de a părea cu 20 de ani mai tânără se combină cu putinţa de a plăti facturi enorme în acest ispititor scop, pe fondul unui discernământ precar, rezultatul se arată a fi dezastruos: mutre deformate de liftinguri, frunţi inerte, zâmbete cu iz de hemipareză, contrast hilar între mâinile posmăgite, gâtul încreţit, braţele flasce (căci mai toate divele se ocupă de anii de pe chip, dar uită de ăia –aceiaşi! - de pe trup) şi obrazul ca o petală de trandafir.

Dar, ca să nu mai lungesc vorba, iată cum arată lista mea de "aşa da"-uri şi "aşa nu"-uri, însoţită de câteva capturi de pe covorul roşu:

Sandra Bullock - a zăbovit exagerat de mult şi la coafor, şi la croitor, şi la clinica de chirurgie estetică. Zici că-i împăiată - părul e prea negru, obrazul prea întins, rujul prea roşu, rochia prea ţeapănă. Imaginea de Barbie între două vârste o face să pară distantă şi înţepată, deşi altfel mi-e dragă foc, vă jur.

Nicole Kidman – de câţiva ani încoace, are zâmbetul desfigurat de colagenul introdus în buze, boticul ei odinioară simpatic, de vulpiţă, i s-a transformat nefericit în ventuze à la Pamela Anderson. Cine le-o minţi pe femeile astea că pari mai tânără şi mai senzuală dacă arăţi de parcă-ai avea herpes?

Sharon Stone – Drept să spun, n-am apucat să-i caut cu acul defectele de carcasă, căci mi s-a părut de nerecunoscut, m-au izbit tristeţea ei adâncă şi privirea obosită, bătrână, blazată. Eram obişnuită ca pozarii s-o surprindă mereu cu gura până la urechi, sexi şi ghiduşă, era sufletul defilărilor pe covorul roşu. Problemele personale şi sănătatea precară i-au ruinat însă fostului sex-simbol mina glamour, veselă, încrezătoare. Păcat...

Helena Bonham Carter – Mă uimeşte aprig cum o actriţă cu un joc sofisticat, serios, plin de nuanţe, poate adopta cu nonşalanţă imaginea asta smucită, de fostă divă atinsă de Alzheimer. E încă tânără, e încă frumoasă, e un om profund şi deştept, din câte am citit şi din câte îmi pot da seama, şi totuşi apare la Oscaruri semănând leit cu o nebună de la mine din cartier, care vorbeşte singură şi iese pe stradă tapată, zulufată, îmbrăcată caraghios şi machiată ca la circ.

Penélope Cruz – O ador, însă de data asta mi-a părut urâţică, înfăşurată într-o rochie prea strânsă pe trupul ale cărui forme încă se resimt după naştere, la braţ cu un Javier Bardem cam bucălat pentru gustul meu. La Oscarurile din 2011 cuplul momentului pare să-şi fi lăsat acasă, cu bona, şi copilul, dar şi legendarul sex-appeal. Câştigători la acest capitol sunt Matthew McConaughey şi frumuseţea brună care-l însoţeşte. Habar n-am cine e – însă dă clasă, ca look, multor starlete cu pretenţii.

Annette Bening – Nu înţeleg nici să mă tai de ce a trântit cercei verzi la rochia albastră, cu mărgele şi pietre albe. Repet uimirea şi în cazul lui Reese Witherspoon, care a asortat smaralde vintage la rochie negru cu alb şi coafură gen anii ’60. În plus, doamnei Bening nu i-ar prinde deloc rău nişte hialuronic şi un lifting fin, căci dumneaei a căzut în extrema cealaltă, de când l-a domesticit pe craiul Warren Beatty pare că ignoră total intervenţiile de înfrumuseţare şi întinerire care pentru mult mai junele Nicole Kidman ori Sandra Bullock au devenit, după cum se observă, adevărate obsesii.

Scarlett Johansson – Pleoape cărămizii, buze roz-purcel, cerceluşi cu bumbi, păr tuns cu ciobul. Rochiţică din dantelă zdrenţuită prin unele părţi, transparentă prin altele, cu vedere la un sutien cred că negru. Parcă s-a-mbracat, machiat şi coafat pe întuneric, pentru uriaşul eveniment, aştept să văd ce decretează şi fashion-bârfitorii de profesie, însă din punctul meu de vedere fata asta a fost culmea dezastrului stilistic pe Red Carpet-ul de Oscar 2011.



Mi-au plăcut, dar fără să mă omor după ele, următoarele dudui:

Cate Blanchett – am mari rezerve în privinţa rochiei, în rest o găsesc caldă, diafană, rafinată, o apariţie de mare clasă.

Halle Berry – mereu proaspătă şi sexi, o veşnică adolescentă. Probabil o ajută şi genele, căci în fiecare an arată absolut la fel (de bine).

Hellen Mirren – A înaintat prin vârste frumos şi cu eleganţă, e printre puţinele actriţe ce nu se sfiesc să afişeze un aer aristocratic, rasat, de femeie pe care e greu s-o atingi, dar atât de uşor s-o admiri.

Gweneth Parltrow – nu experimentează, nu riscă, nu-şi pune pene-n cap, ştie ce-i vine bine şi aplică mai mereu formula câştigătoare: păr lins, linii fluide, machiaj natural. Zicala “less is more” se potriveşte de minune în cazul ei.

Natalie Portman – Gravidă şi splendidă, un chip diafan, fără cusur, o ţinută veselă şi dulce. Un Oscar pentru interpretare, de la ei, şi unul pentru o desăvârşită naturaleţe, de la mine.


PS: Toate pozele, la o rezoluţie mai prietenoasă, le puteţi găsi pe imdb.com