2008 -The sad and final count down

Nu ştiu de ce aceste câteva ore de dinaintea sfârşitului de an au altă greutate, alt înţeles şi parcă altă cadenţă... Şi se cer altcumva înţelese şi trăite, te îndeamnă să-ţi răsuceşti toate miile de ore de dinaintea lor, pe toate părţile amintirii, te ispitesc să scanezi dureros prin toţi anii definitiv stinşi, pentru totdeauna pierduţi. Azi nu am energie pentru bilanţuri şi nici entuziasm pentru promisiuni roz, fericite, menite a fi îndeplinite în 2009. Azi vreau să-mi cer iertare pentru toate lucrurile de care mă ruşinez. Pentru că în 2008, din motive pe care n-am ştiut sa le înfrunt cu înţelepciune, am fost mincinoasă, colerică, isterică, trădătoare, duplicitară, obsedată, prefăcută, oportunistă, bârfitoare, lacomă, leneşă, egoistă, geloasă, invidioasă, ranchiunoasă, răzbunătoare, vulgară, proastă, uitucă, nesigură, nesimţită, obraznică, delăsătoare, sedentară, laşă. Şi poate am mai fost în multe feluri rele, anul acesta, şi pentru toate îmi cer iertare faţă de părinţii mei, de prietenii mei, faţă de toţi ce cei care mă iubesc, mă tolerează, mă simpatizează sau mă păstrează, pe un loc oarecare, în viaţa lor. Şi nu în ultimul rând, îmi cer iertare mie, pentru toate cele înşirate mai sus şi pentru încă ceva: pentru tristeţea şi singurătatea cu care m-am înhăitat, de ceva vreme, şi alături de care mi-am petrecut nepermis de multe şi rele ore, zile lungi din anul ce stă să treacă şi din cei de dinaintea lui. Îmi spun, simplu, “La mulţi ani” şi nu-mi mai promit nimic din ceea ce ştiu sigur că nu pot schimba. Vă spun, cu emoţie, “La mulţi ani” tuturor şi vă mulţumesc, de pe acum, pentru sms-urile festive (la care nu ştiu să răspund), pentru iertare, pentru prietenie, pentru răbdarea cu care mă citiţi şi ascultaţi, pentru toate gândurile voastre bune, pentru că aţi ales să rămâneţi, orice ar fi, alături de mine.

Cea mai frumoasă şi mai tristă poezie de Crăciun

ELEGIE DE CRÃCIUN
de Radu Gyr

Un cântec aureşte şi-o stea la geam se-aprinde
şi-o ciocănire albă în visul dinspre stradă.
Ce pas se mai opreşte în gheaţă şi zăpada,
la casa zăvorită de astăzi să colinde?

Pe leneşă beteală de tristă promoroacă
aud colindatorii cu steaua de cleştar
şi înţeleg că-i steaua anilor limpezi, dar
o las pe sub fereastră să lunece, să treacă.

Şi magica lui uşă trecutu-ncet şi-atinge
şi văd un pom de aur când se deschide uşa...
Dar dacă mâna, grabnic, luminile le stinge
şi smulge mandarina şi toba şi păpuşa?

Cine-a gonit din bradul cu inimi mici de stele
şi n-a mai vrut din aur să cheme înapoi
îngerii trişti de zahăr şi săniile moi
zâmbind cu Moş-Craciunii de turtă dulce-n ele?...

S-au stins în brad luceferi şi portocale-n mine.
Zac jucării de vise pe fund uitat de ladă.
În scrinuri vechi dorm îngeri şi inimi de zăpada
şi zilele de aur ca nişte mandarine.

Şi doar colinda curge... De ce atâta zvon,
când mâna ostenita nu-i face semn să vină?
E mai adânc, când ninge pe cântec şi lumină,
peste colinda vieţii şi steaua de carton.

Măşti

Mă frămîntă prăpastia uriaşă ce observ că se cască aproape întotdeauna, cel puţin în cazul meu, între trăirile ce-mi macină interiorul (şi nu-s puţine!) şi manifestarea lor exterioară. N-am ştiut niciodată sa leg firesc ce simt cu ce spun şi cu ce fac şi i-am invidiat întotdeauna pe bărbaţi, căci am vazut că ei, în majoritate, n-au această problemă. Pe cînd la mine gardieni nemiloşi ca ruşinea, orgoliul, simţul ridicolului au stat mereu de pază la ieşire, înabuşindu-mi pornirile şi transformîndu-mi patimile în manifestări cuminţi, vecine cu indiferenţa.
Şi-mi vine-n minte acum cazul clasic, în care el, iubitul si adoratul, ajunge în acea zi a vieţii lui (şi a mele) cînd decide să-mi comunice frămîntat că povestea noastră de dragoste s-a sfîrşit, şi nu aşa cum cum ştiam eu că se sfîrşesc poveştile ci mult mai nefericit, mai abrupt, mai laş, mai fără motiv. Deşi instantaneu simt pulsul cum imi creşte cînd îi văd privirea pierdută într-o tristeţe mai mult sau mai puţin fabricată, deşi simt stomacul cum mi se strînge şi lacrimile cum se adună grăbit în colţurile ochilor, gata sa navaleasca spre lume, strîng din dinţi şi atît. Deşi atunci aş vrea să mor şi singurul lucru firesc pe care simt ca l-aş face ar fi să ma arunc la picioarele lui, implorîndu-l hohotind să nu mă părăsească, eu îi arat înţelegere, îi sugerez chiar că şi mie mi-a trecut prin cap acelaşi lucru, îi zîmbesc şi plec, sau îl urmăresc cum pleacă, dorindu-mi, în acea secundă, ca cerul să se prabuşească peste noi.
Cînd el iubeşte pe altcineva, după ce o bucată mult prea scurtă de timp m-a iubit pe mine, recit lumii aceeaşi poezie ipocrită a uitării venite la timp şi a duioşiei amintirilor cu el. Îi doresc cu voce tare să fie fericit, chiar dacă fericirea lui nu sunt eu. Declar în stînga şi-n dreapta că vreau numai să ştiu că e bine şi că imaginea lui de mînă cu în sfârşit aleasa mă face să fiu împăcată că am ieşit cu graţie din viaţa omului pe care, odata, îl adoram.
În spatele tabloului pastel, se duce însă, lupta. Gîndurile vrăşmaşe au preluat de mult controlul minţii şi sufletului meu îndurerat. Adevărul înăbuşit ce-mi roade stomacul pînă la un început de ulcer, şi care nu mă lasă noaptea să dorm, e foarte departe de poveştile inşirate lumii. Adevărul e că fără mine mi-ar plăcea să aflu că el nu poate funcţiona. Cînd strîng noaptea perna în braţe şi o înec în lacrimi, aş vrea să moară cineva, ori el, ori ea, ori chiar eu, numai să se strice dracului tot, să nu se mai poată clădi nimic după mine. Nu vreau, şi strîng pumnul cînd gîndesc asta, nu vreau sa mai fie vreodată fericit făra mine. Şi pe ea o urăsc. N-aş fi în stare s-o omor, dar imi doresc să nu se fi născut. Mă uit în oglindă şi mă compar obsedant cu ea. Nu-i bine nicicum. Dacă-i mai frumoasă şi mai deşteaptă şi mai realizată, mă doare, dacă-i mai urîtă şi mai proastă, mă revoltă.
N-am ştiut niciodată să iubesc generos, altruist, martir, pînă în cele mai tainice gînduri. Deşi o lume întreagă mă vede fluturînd o batistă albă, suspinînd resemnat privind corabia ce se îndepărtează, în realitate eu ridic spre ea pumnul ameninţător şi cer răzbunare.
Darul nepreţuit ce totuşi mi se face e că timpul şi, dacă am noroc, o nouă dragoste, mă vindecă. Cînd gîndurile mele pentru fostul şi perechea sa încep să devină paşnice şi delicate, e semn ca iubirea mea a început să apună.
În rare momente mă simt vinovată pentru ce gîndesc şi nu sînt în stare să spun. În restul timpului îmi aduc argumente că aşa-i normal să fie, că ăsta-i preţul ce trebuie plătit vieţuirii moderne, educaţiei…credinţei...şi dacă aş acţiona fidel adevărului din mine, m-aş întoarce în timp şi-aş nega evoluţia societăţii.
Aşa că nu-mi ramîne decît ca, în fiecare dimineaţă cînd plec să înfrunt lumea, odată cu hainele cu care am învăţat că trebuie să-mi acopăr trupul să îmi pun şi masca cu care am învăţat că trebuie să-mi ascund sufletul.

Poveste de peste mări şi ierni

Nu mai am lacrimi. Se va-ncheia şi anul ăsta cu surle şi trâmbiţe, cu râsete şi clinchet fals, strident, de tinichele. Mă uit la circul ieftin cu invidia unui copil sărac, oropsit, ascuns după frunzele îngheţate ale unui tufiş de la marginea bâlciului. La mine nu vine Moş Crăciun, pentru că nu mai ştie unde stau, mă mut haotic de pe un vis pe altul, de pe o îndrăzneală pe alta, de pe creasta unui eşec pe culmea celei mai nefericite căderi în gol. Pe culme de abis, cum scria o proastă de care am râs, printre lacrimi, zilele astea. Cred că de-aia nu mai am lacrimi, că râd prea mult de proaste şi plâng pentru că nu sunt, nici eu, cea mai deşteaptă fiinţă de pe pământ. Colindele urlă a jale şi-a credinţă infatuată, a veselie cu jug, a tristeţe cu sclipici, ne obligă să fim mai buni şi mai blânzi, ne pun la tâmplă pistolul toleranţei, ne biciuie cu promisiunea unui an sigur mai nou, sigur mai altfel, sigur mai bun.
Ieri am visat chipul pruncului meu nenăscut. Eram de mână cu singurul copil pe care-l voi iubi, cu-adevărat, vreodată (faţă de toţi ceilalţi m-am prefăcut, printr-un perfid transfer emoţional - le-am iubit mama, le-am iubit taţii, le-am iubit trecutul în care mă durea că n-am existat, le-am divinizat viitorul din care-am tânjit, în taină, să fac parte). E un copil buclat, ca nu ştiu cine, dar cu ochi mari şi catifelaţi, ca ai mei. La plete seamănă, probabil, cu tatăl lui sau cu tatăl meu, ne strângem deseori, în familie şi ne dăm, drăgăstos, cu părerea. Oftăm, ocazional, că n-a moştenit ochii verzi, schimbători, ai mamei mele, sau pe cei albaştri, visători, ai străbunicii Maia. De mână cu el, în cel mai luminos vis al meu, am nelinişti simple. Se apropie, ca şi acum, sărbătorile, iar eu sunt frumoasă, senină, cu riduri delicate între colţul ochilor şi tâmple. Semăn un pic cu Juliette Binoche... Sunt suplă, neapărat suplă - nici în reveriile mele cele mai adânci nu pot renunţa la această frivolă cochetărie...
Ninge cu fulgi mari şi şovaielnici, iar eu, de mână cu cel mai mic şi cel mai iubit dintre pământeni, mi-am dat întâlnire, la o cafenea discretă şi parfumată, cu vechile şi zadarnicele mele iubiri. Vai, ce frumoase sunteţi, le spun... şi ce tăcute, şi ce minunat de îndepărtate... Şi câte lacrimi am stors, odată, de mult, pentru voi! Unele m-aţi vrut, m-aţi mângâiat pentru o vreme, m-aţi amăgit cu vorbe care-mi dădeau, iluzoriu, un rost. Altele, nu... Cele mai multe, nu... Cele mai multe aţi tot tânjit, nebuneşte, după altcineva... mereu după alte şi alte poveşti. Tu... mai ales tu... da, da, tu care priveşti, timid, pe fereastră... ai iubit mereu pe altcineva. Nu roşi, te-am iertat...m-am iertat...
Îmi priveam iubirile bătrâne cu duioşie generoasă, cu durerea unor amintiri obraznice, insistente, dar pe deplin vindecate. Le vorbeam fără să sângerez ca acum, le priveam cu dor stins şi cu nerăbdarea de-a le părăsi, căci un înger năzdrăvan mă trăgea de mânecă, nu înţelegea motivul întrunirii, se plictisise, voia să se joace afară, în zăpada. De după şuierul uşii venea un miros curat, pur, de frig şi gheaţă. Mirosea, izbăvitor, a uitare.
De ce mai vreau o noapte, măcar una, în braţe care nu mă vor? “Dragă Moş Crăciun, ştiu ca n-ai să vii, dar dacă totuşi vii, te rog eu din tot sufletul să-mi aduci ce ştiu că nu am nevoie, măcar o noapte, încă o singură noapte, în braţe care nu mă vor...” Mă uit spre caruselul ruginit, de la bâlci, şi plâng cu lacrimi diluate, fără sare, cu iz crud, de sânge. Copilul meu din viitor mă ţine de mână şi mă iubeşte. Pentru el nu pot să plec de tot, mă mai ascund o clipă, un anotimp, sub bradul asta ce poartă, încă semeţ, povara celor mai colorate, mai absurde, mai deşarte speranţe. Afară se-aud urlete şi bice, anul ce vine e ameninţător, zgomotos, ca zmeul cel rău din poveste. Îmi cer iertare pentru toate vinile, pentru toate dorinţele şi tremur. Sunt un copil cuminte, cuminte, cuminte... îmi repet disperat, în gând, strângând din pumni. Da, mami, ştiu ca eşti cuminte, eşti cea mai bună şi frumoasă şi cuminte mămică din lume, îmi şopteşte, din viitor, pruncul meu cârlionţat, cu ochi mari, maronii, ca ai mei.

Pop art by Rolf Armstrong (1889-1960) – Just beautiful!

Nu

Nu mă mai iubeşti şi gândul către tine e greu, şi e bătrân,
Cu toiag din lemn veşted
Şi vârf bont.
Cu amintiri ciobite, ce se-amestecă şi se războiesc,
Cu pasul şovăielnic, obosit,
Cu moartea lăcrimând printre brazdele tremurânde,
Şerpuite,
Ale chipului odată floare.

Nu mă mai iubeşti, şi gândul către tine e-un castel însigurat,
Cu obloane triste şi cu umbre adânci
Cu praf gros pe lampadare,
Păienjeniş de gol şi despărţiri.
Cu poze vechi ca fericirea ce abia-nvăţase a-râde,
Cu răni în zidurile ce miros a neuitare şi a dor smintit,
Fără ţel.
Fără leac.

Instrument de tortură

Cel mai cumplit lucru de pe lumea asta (bineînţeles, după foamete, războaie, SIDA şi dispariţia balenelor) este să aştepţi. Să aştepţi, aparent răbdător, aparent degajat, aparent indiferent, un răspuns care nu mai vine. Pe care tu l-ai ademenit cu un mesaj banal, uneori cald, ca o îmbrăţişare amicală, alteori rigid sau ca o întrebare ce nu-şi cere, neapărat, răspunsul. Orele trec şi încordarea plăcut emoţionată a intervalului de timp în care cel nu demult apelat ar fi trebuit să te bage, electronic, în seamă, trece şi ea. Duioşia primelor clipe de aşteptare se transformă, treptat, într-o agonie revoltată în care-ţi spui, fără să crezi o iotă, "Şi ce dacă? Asta e..." Agonia se preschimbă în tristeţe, aerul din jur devine tot mai puţin, mai de nerespirat, aşteptarea te gâtuie şi te sufocă. Te uiţi la ecran şi tăcerea lui, paradoxal, te asurzeşte, ţipă cu puterea indiferenţei celui de dincolo de el, cumulată cu vigoarea disperării tale. La un moment dat, ştii. Minuni nu se întâmplă decât în filme. În cele foarte proaste, actorul se uită spre telefon înainte ca acesta să înceapă să sune. Al tău tace violent, duşmăneşte, impenetrabil la toate undele telepatice despre care ai citit în cărţi. Aştepţi cu atâta dor şi dragoste un clinchet scurt, metalic, încât, dacă cineva te-ar pune atunci, când aerul ţi s-a terminat, când speranţa ţi-a murit, să compari cu ceva valoarea răspunsului după care tânjeşti, ţi-ar părea minor cât cântăresc leacul împotriva cancerului, promisiunea nemuririi sau un an, doi, zece, din viaţa ta. Nu sunt simple poveşti, îndrăgostiţi fără sau cu speranţă din colţuri diverse ale lumii au fost întrebaţi când anume, în strădania lor searbădă de a se face iubiţi, le e cel mai greu. "Când aştepţi să sune telefonul", au răspuns ei. Dar stai! Minune! Inima ţi-o ia la trap şi pulsul razna, ecranul devine, pentru o secundă, luminos ca un răsărit, ca o izbăvire. Te apropii şi deschizi tremurând pliculeţul minuscul ce-ţi clipoceşte la distanţă de o tastă. Răsufli uşurat, tragi aer în piept şi citeşti: "Va informăm că vi s-a emis factura VDF cu nr. ..."

Homily about Women

Whatever you give a woman, she's going to multiply:

If you give her a house, she'll give you a home.

If you give her groceries, she'll give you a meal.

If you give her a smile, she'll give you her heart.

If you give her crap... you will receive more shit than any one human being can handle.

Who could forget these blue eyes?

Iubiri înfricoşător de fericite

Dacă aş fi nevoită să omor cu mîna mea, un animal, ca să pot mînca o friptură, aş deveni, pe loc, vegetariană. În viaţă urăsc, mai mult decît orice, violenţa, atît fizică cît şi verbală, nu suport să văd sînge, clachez în faţa unui plîns disperat. Dar în ficţiune, macabrul mă atrage şi mă desfăt cu gustul lui spectaculos de amar. Prefer oricînd o scenă palpitantă, sîngeroasă, unui sărut dulceag asezonat cu declaraţii leşioase de amor. Mă captivează poveştile groteşti şi aproape imposibile pentru că mă dor “happy-end”-urile de o atît de tristă improbabilitate.

Îmi plac la nebunie filmele de groază. Savurez ciudatele istorisiri ale lui Edgar Alan Poe, scenariile morbide ticluite de Stephen King mă fascinează şi îl ador pe Hitchcock, maestrul de netăgăduit al genului noir. Am crescut devorînd o bibliotecă plină de mistere poliţiste marca Haralmb Zincă, Rodica Ojog-Braşoveanu sau Agatha Christie. Pe cînd aveam vreo 15 ani am găsit pe un raft o carte groasă, intitulata “Tratat de criminalistică”, şi am citit-o pe nerăsuflate. Nu pierd niciun episod despre cele mai celebre crime şi cei mai faimoşi ucigaşi în serie, dintre cele difuzate noaptea tîrziu, pe Descovery.
Dar am citit şi multe cărţi despre iubiri împărtăşite şi fără de sfîrşit, am suspinat şi la filme cuminţi, cu finaluri mai mereu fericite, m-au ţintuit seri la rînd, în faţa televizorului, cîteva telenovele lacrimogene.
Însă mi se par infinit mai crude (şi mai stupide) istoriile, scrise sau filmate, care te învaţă că dragostea fără cusur e la-ndemîna oricui, că sufletul pereche are ochi blînzi, trup de zeu şi te va salva negreşit după una, maxim două experienţe de viaţă amoroasă banală sau nefericită. Mă doare să aflu numai din pelicule diafane cum El o iubeşte pe Ea ca pe însăşi viaţa lui, şi asta numai şi numai pentru că şi Ea, în orişice clipă, şi-ar vinde sufletul pentru El. Aş paria oricînd că există mai multe şanse ca omenirea să fie atacată de extratereştri furioşi, ca în SF-ul “Independence Day”, decît că întîmplarea din “Serendipity”, despre-o iubire predestinată şi-un destin generos şi încăpăţînat în a o împlini, ar putea ajunge să fie, vreodată, adevărată.
Am fost îndemnată să privesc adînc înăuntrul meu, ca să-mi dau seama ce resorturi psiho-sentimentale declanşează apetenţa mea pentru suspans beletristic şi adrenalină cinematografică. Am privit şi am aflat că tristeţea care mi-a torsionat, diabolic, sufletul, după cîte-o despărţire nu s-a născut pentru că am mai aruncat cîte un ochi pofticios, din cînd în cînd, la “Ştirile de la ora 5”, ci pentru că, fără să vreau, mi-am otrăvit iluziile cu scenarii învăţate din comediile exagerat de romantice cu Meg Ryan şi Sandra Bullock. Pentru că am plecat frumoasă şi îmbufnată, trîntind uşa după mine, după ce iubitul meu făcuse vreo boacănă, sperînd că, exact ca-n “Tînăr şi neliniştit”, el va alerga cu lacrimi în barbă şi cu flori pe braţe, să mă împace. Dar adoraţii mei din viaţa reală pare-se că nu văzuseră aceleaşi filme ca şi mine, pentru că n-au sprintat niciodată să îi iert, uşile pe care le-am tot izbit de pereţi au rămas, pentru totdeauna, închise, iar eu am ajuns să număr îngrozită leşurile iubirilor mele ucise în serie de duşmani aprigi precum timpul, orgoliul sau propriile-mi ezitări.
Aşa că, nu ştiu de ce, să găsească psihologii un răspuns, dar prefer să urmăresc, siderată, cum toracele lui Sigourney Weaver e sfîrtecat, în seria a patra a filmului, de un pui de Alien, decît să mă torturez cu scenele zaharisite şi profund neveridice ale poveştii de dragoste din “Notebook”. Nu mă oripilează morţii vii sau conspiraţiile macabre din thriller-uri, dar împietresc de tristeţe atunci cînd el moare îngheţat, ca s-o salveze pe ea, în “Titanic” - istoria mult prea siropoasă, zic unii, a unui naufragiu real şi a unei iubiri inventate.
Pentru că nu-mi este şi nu mi-a fost niciodată frică de întuneric, de fantome, de vîrcolaci, de monştri, de extratereştri sau de Jack Spintecătorul, dar mă sperie de moarte ideea că undeva în lumea asta, totdeauna departe, ferite de inima mea flămîndă, există nişte iubiri uriaşe şi fericite pe care eu, probabil, nu le voi trăi nicicînd.

În spatele perfecţiunii

Toată viaţa mi-am facut probleme crezînd că cei din jurul meu îmi sînt mai presus, din varii puncte de vedere. Dincolo de absurdul acestei mărturisiri (pentru că e natural ca mulţi dintre cei din preajmă să se dovedească a ne fi, prin ceva, superiori) vreau să se înţeleagă că unele situaţii în care mi-am creat, deliberat, complexe de inferioritate, s-au dovedit a fi false. Sau, cel puţin, piedestalele pe care i-am aşezat pe unii dintre cei cu care mi s-a intersectat destinul s-au năruit la scurt timp după ce le-am scanat, atît cu privirea, cît şi cu sufletul, dedesupturile, culcuşul, sau manifestările ferite de ochii publici. Şi mă refer aici la o paletă largă de situaţii, de la simple dezamăgiri ce privesc aspecte superficiale ale vieţii, pînă la altele de profunzimi cu mult mai dureroase. Prin acest text nu vreau să judec pe nimeni (deşi, cîteodată, în vîrtejul confruntărilor, am facut-o), vreau doar să constat cum deseori am avut tendinţa de a exagera anumite calităţi (dovedite, desigur) ale unor oameni, exacerbîndu-le, extrapolîndu-le, cumva, în zone în care-şi pierdeau forţa şi rostul, atît de puternic penetrante părîndu-mi la prima vedere.
Cel mai simplu exemplu care îmi vine în minte este legat de o fosta colegă de facultate. Am remarcat-o din prima zi în care am păşit în curtea instituţiei (nici nu ştiam, pe atunci, că-mi va fi chiar colegă de grupă). Era şi dificil să n-o remarci. Absolut superbă, dar nu genul acela de “femme-fatale” după care se dau bărbaţii în vînt (deşi şi ea a făcut, de-a lungul celor cinci ani de studiu, cohorte de victime), ci mai mult pe stilul frumuseţilor ce apar în Vogue: ochi migdalaţi, ten de porţelan, chip armonios încadrat de o tunsoare carré perfectă. Rafinată, în sensul cel mai “parizian” cu putinţă. În plus, îmbrăcată după tendinţe pe care numai o împătimită a modei le putea adopta, la acea vreme, cu atîta naturaleţe. Avangardistă fără a fi ostentativă. Curată. Deloc vulgară. (Eu n-am aflat ce formă are fundul fetei ăsteia decît acasă la ea, într-o vară, cînd se plimba, prin dormitor, în chiloţi). Acesta fiind ambalajul (de excepţie), nici conţinutul nu s-a dovedit a fi mai prejos: inteligenţă peste medie, sete de literatură (căci mereu făceam schimb de romane), maniere impecabile.
Dar, pentru că am amintit, ceva mai sus, de casa ei, şocul pe care l-am avut cînd am vizitat-o întîia oară a fost pe măsura fascinaţiei iniţiale. Cunoscusem prinţesa şi ardeam de nerăbdare să-i vizitez castelul. Era un apartament obişnuit dintr-un cartier obişnuit, dar nu asta m-a frapat, ci interiorul lui. În loc de palat am găsit o cocină şi, credeţi-mă, cuvîntul nu e deloc dur. Ea venise de cîteva ori la mine şi-mi amintesc cît de stînjenită eram de locuinţa mea modestă, ce grijă aveam să nu se observe vreun fir de praf uitat pe mobilă, ce ruşinată mă simţeam de fotoliile mele cam roase de vreme (şi de mîţă). Pe lîngă ce am vazut la ea, apartamentul meu părea luxos. Şi nu mă refer la stil sau la valoarea mobilierului. Acea făptură splendidă locuia într-o mizerie de nedescris şi un miros infernal. Stratul de praf de pe mobila din casă avea grosimi măsurabile cu şublerul. La intrare, te izbea “mireasma” pantofilor bărbaţilor casei, pantofi în care se zăreau îndesate şosetele purtate peste zi. La ea în cameră patul, nefăcut, aproape era îngropat sub un morman de haine superbe şi, în mod miraculos, curate. Chiloţi înşiraţi peste tot. Farduri Dior si Clinique, la fel. Sticluţe de parfum scump presărate printre cărţi prăfuite. După şocul iniţial, furată de conversaţie, mă mai obişnuisem cu decorul şi chiar mi se părea că mix-ul de lux şi derizoriu are un aer boem. Însă calvarul a continuat în bucătărie, unde am fost invitată la o cafea şi o prăjitură. Pe faianţa murdară mişunau gîndaci roşii. Prietena mea a scos din frigider tava cu bunătăţi dar, ghinionul meu, am observat cum unul dintre gîndaci decedase pe o pătrăţică de plăcintă, copleşit probabil de frig şi îmbuibare. “Nu-i nimic,” - a spus ea, graţios, - “îl dăm la o parte şi mîncăm din partea cealaltă a tăvii”. De parcă insecta n-ar fi putut inspecta, conştiincioasă, întreg teritoriul, înainte de a-şi da obştescul sfîrşit.
Cazul descris mai sus, deşi prezentat pe larg, nu a fost, pentru mine, de mare importanţă. Am continuat să-mi admir prietena la fel de mult, pentru frumuseţea şi alura ei nobilă. (Numai că am refuzat categoric să mai mănînc prăjituri de la ea, motivînd cure de slabire interminabile).
M-au durut mai mult, de-a lungul timpului, alte tipuri de dezamăgiri. Sau, dacă nu m-au durut, m-au întristat, m-au revoltat, m-au contrariat şi m-am întrebat, de fiecare dată, cu naivitate: “Cum e posibil?”. Iar multe dintre cazuri vin din istorie, din literatură, din artă, sînt arhicunoscute şi măcar exemplul lor ar fi trebuit să mă înveţe, şi în viaţa mea personală, că cei în faţa cărora te închini sau te minunezi sînt tot oameni, adesea trist de imperfecţi. Din decenţă şi din respect pentru darurile preţioase pe care ei le-au dat lumii, nu voi da nume, dar multe se ştiu. Scriitori pe care, citindu-le capodoperele ce mustesc de talent, înţelesuri profunde şi pilde înţelepte, i-ai crede deasupra oricăror manifestări greşite sau meschine, afli apoi, parcurgîndu-le biografiile, că şi-au irosit existenţa în vicii dintre cele mai banale, alegeri politice reprobabile sau frămîntări sufleteşti care i-au împins la suicid. Poeţi celebri, ale căror superbe versuri de dragoste, de dor, de sfîşiere te-ar duce cu gîndul şi cu o minimă logică a imaginaţiei către prezenţe serafice, spirite însingurate, suflete calde, îşi plimbă talentul uriaş în trupuri hulpave, au apariţii mondene caraghioase şi apucături social-oportuniste. Cîntăreţi cu voci de înger, instrumentişti cu har, virtuozi ai penelului şi-au măcinat viaţa de zi cu zi prin obsesii, porniri violente, handicapuri emoţionale. Intelectuali rafinaţi, guru de presă, războinici ai metaforelor care, în editoriale răscolitoare, etalează abisurile unei gîndiri fără cusur, dărîmă prejudecăţi şi răstoarnă clişee, descoperi că-şi gestionează cu infantilitate propriile existenţe, ascund un trecut murdar, au ambiţii mici, iubiri banale sau îşi vînd talentul pentru cîte-o şpagă meschină.
Acestea sînt doar cîteva exemple, dintre cele trăite şi auzite de mine. Repet, nu cred şi nu vreau să cred că abisul ce se cască uneori între esenţă şi aparenţă ştirbeşte, întrucîtva, valoarea notorietăţii lor, pe drept cîştigate. Şi este de netăgăduit generozitatea cu care ne luminează vieţile şi ne ating destinele aceste spirite luminate, geniile ce se nasc o dată la sute de ani sau, în general, oamenii care sparg, prin ceva ieşit din comun, crusta mediocrităţii. Dar poate, pe undeva, realitatea ne trimite semnale timide că ar fi mai bine să ne lăsăm idolii pe soclul pe care i-a aşezat cîte un dar divin şi să nu le scormonim în vieţi, să nu încercăm să-i cunoaştem îndeaproape, oricît de mult ne-am dori. Paradoxal, aşa le vom accepta mai uşor latura pămînteană, aşa ne vom lăsa, perpetuu, inspiraţi de izbînzile lor, aşa îi vom putea iubi fără limite.