Raţiune sau simţire?

Toate îndemnurile romantice de life coaching sfidează pragmatismul şi te ispitesc să pleci urechea către atotştiutoarea intuiţie, te îmbie să iei deciziile de viaţă cu inima, nu cu mintea cea nesuferită şi cârcotaşă, căci vezi Doamne motoraşul roşietic şi aparent neobosit ştie el ce-i mai bine pentru tine, deţine secretul împlinirilor de moment, dar şi al fericirilor pe termen lung.

Înţelepciunea cumpătării bazate pe valori palpabile ori pe statistica sorţilor realiste de izbândă e aruncată la coş de clişeul prin care ni s-a băgat în cap că o alba-neagra sentimentală e de preferat argumentelor rigide, concrete. Să fii calculat, cu picioarele pe pământ şi cu capul bine înfipt între umeri este astăzi un defect. Azi, dacă nu pluteşti pe norişori, dacă nu levitezi de sentimentalism (uneori foarte ieftin), dacă nu te crezi mai poet decât Nichita şi nu contracarezi elocinţa unei opinii cu vreun catren dulceag, scris de tine, sau mai bine de alţii, eşti luat drept un om obtuz, un gibon care nu e-n stare să descifreze adevăratele înţelesuri ale vieţii. Azi inima e la putere şi cu bătăile ei frumos ritmate trebuie să te împăunezi în stânga şi-n dreapta, dă bine să te-arăţi lumii gingaş, sensibil, fragil, emoţionat. Chiar dacă nu eşti.

Aplecată din născare spre introspecţie, cu o vocaţie a tristeţii cu şi fără motiv, am îmbrăţişat bucuroasă trendul, şi nu doar în aparenţă, de amorul artei, ci din convingere, până la sânge. M-am lăsat mai mereu ghidată de repere sufleteşti, am crezut orbeşte în iubire şi-n legendara ei putere de-a dărâma munţi.

Dar inima mea nu ţine cu mine, vorba cântecului... Şi de câte ori am ales cu inima, am ales prost, păgubos, în detrimentul confortului meu sufletesc. Nici în chestiunile mai prozaice flerul nu prea mă ajută: dacă-mi cumpăr pantofi roşii, acasă îmi dau seama că i-aş fi vrut verzi, între două petreceri de sâmbătă seara nimeresc la cea mai plictisitoare, între autobuz şi tramvai îl aştept mereu pe cel care nu vine, plec la ştrand când începe ploaia şi stau închisă-n casă când soarele domneşte, nestingherit, sus pe cer.

Se spune că atunci când te confrunţi cu o dilemă – adică mai tot timpul – e bine să scoţi o foaie de hârtie şi-un creion, şi să încropeşti un tabel cu două coloane. În prima coloană înşiri argumentele pro unei decizii, iar în coloana a doua, pe cele contra. Şi unde aduni mai multe rânduri înnegrite, acolo sălăşluieşte adevărul tău, într-acolo trebuie să te îndrepţi, acea decizie va fi cea fericită.

Am mâzgălit, de-a lungul timpul, urmând această simplă – şi logică – regulă, tone de hârtii, le-am umplut de tabele şi tabelaşe conştiincios completate şi am sfârşit, aproape de fiecare dată, alegând coloana cea mai golaşă, în care trona câte-un gând ce nu-mi dădea pace, a cărui dulce apăsare nu mă putea face să să-l ignor. Iar inima mea îl alegea pe acela, o durea-n atrii şi ventricule de toate argumentele logice înşirate în coloana raţiunii. Iar apoi ajungea s-o doară de-adevăratelea, fiecare celulă, că uite aşa am ajuns să fac EKG-uri la 30 de ani, să plâng după idioţi, să urmez orbeşte lupi frumos îmbrăcaţi în blană de oaie, să-mi falimentez sufletul şi contul construind castele de nisip, să fiu alungată de oameni pe care i-am iubit necondiţionat, să aleg dintre două joburi pe cel mai fără de viitor. Simţiri neprietenoase cu mine m-au îndemnat s-o rup la fugă în situaţii când înţelept ar fi fost să mai rămân şi tot ele m-au făcut să rămân pe loc, tâmpă, îndrăgostită, iertătoare, răbdătoare, când toate mecanismele raţiunii beculeau insistent a pericol şi-mi zbierau să mă car dracului de-acolo.

Însă pe cât de inaptă e intuiţia mea în a mă ghida spre drumul mai lin, pe atât e de abilă în a-mi dezvălui, ca la şah, cel puţin două trei mişcări viitoare din vieţile celorlalţi. Am prevăzut de-a lungul timpului, la milimetru şi la secundă, începuturi şi sfârşituri de iubiri, căsătorii şi divorţuri, angajări şi concedieri, măriri şi căderi ale celor din jurul meu. Când nicio adiere nu prevestea furtună în viaţa cuiva, eu am fost în stare să văd norii negri de la orizont. Iar când vreun prieten mi-a mărturisit că e la pământ, că nu mai vede rezolvarea vreunui aspect viciat din viaţa sa, eu i-am întrezărit viitorul cu soare şi i-am spus să nu mai plângă, că totul va fi bine. Şi a fost.

Oare toţi deţinem arta de a ne servi cu folos de intuiţie, de inexplicabilele prime impulsuri sufleteşti, sau şi ăsta e un talent, rezervat celor aleşi? La cantitatea imensă de (auto)amăgire pe care o văd în jurul meu, înclin să cred în ultima variantă. Şi, totuşi, aruncarea în valuri fără frică de eşec sau de înec ne umanizează, ne înalţă spiritual, credinţa nesupusă evidenţelor matematice şi ştiinţifice e doar baza cam tuturor pornirilor religioase...

Dar totuşi până unde să mergi cu dorul şi cu flerul, şi de la ce punct încolo să spui gata, stop, trebuie să gândesc cu toţi neuronii, să analizez la rece situaţia, să deschid larg ochii împăienjeniţi de poezie şi să iau decizia corectă pentru viaţa mea? Cred că de la punctul în care conştientizezi , amar, că împăratul e gol, că adevărul tău nu e şi adevărul celorlalţi, că fericirea ta e sigur în cu totul altă parte.

Too Big Love

Motto:
Dragele mele, îmi pare rău ca s-a întâmplat aşa, nu ştiu cum să vă spun ca să nu vă supăraţi pe mine, dar m-am îndrăgostit de alt harem!




Urmăresc acum un serial, Big Love se numeşte, şi o fac cu sufletul strâns, pentru că, oricât de deschisă la minte m-aş considera, poveştile din film mă intrigă şi mă stânjenesc, contrar voinţei mele de a recepta informaţiile cu mai multă obiectivitate. Totuşi, accesez episod după episod cu o curiozitate frenetică, încercând – şi observ că fără sorţi de reuşită - să-mi recalibrez sistemul de valori, să privesc iubirea din unghiuri şi poziţii extrem de incomode pentru mine.

Serialul etalează viaţa unei familii de mormoni din statul Utah, cu problemele lor, cu intrigile lor, cu suferinţele lor, cu tot ce înseamnă, în general, viaţa de familie. Partea ciudată este că la cârma familiei respective stau o parte masculină şi trei părţi feminine, adică, mai pe înţeles, un bărbat cu trei neveste. Legal, căsătorit doar cu prima soţie, pentru că în 1890 Biserica Mormonă a interzis căsătoriile poligame, deşi, pe ascuns, mai mult de 40.000 de americani sunt şi azi adepţii unei astfel de orânduiri matrimoniale.

Serialul nu bate multă moneda pe stilul de viaţă mormon, familia în cauză fiind descrisă drept una modernă, perfect integrată în peisajul american din zilele noastre, pe care numai o lege ingrată o opreşte în a se exprima liber şi-a iubi la fel de neîngrădit. Însă, cel puţin până la episodul la care am ajuns, sunt prezentate situaţii de zi cu zi şi de noapte cu noapte a căror derulare o privesc cu gura căscată, încercând să le înţeleg şi să le admit, dar nereuşind, în straturi profunde ale eului meu, nici una, nici alta.

Bărbatul doarme în fiecare noapte cu câte o altă nevastă, conform unui orar bine stabilit de First Wife. Când vine de la serviciu le sărută însă pe toate trei, drăgăstos, iar cea sărutată este privită cu zâmbet larg, îngăduitor, de celelalte două care-şi aşteaptă rândul la îmbrăţişări. Copiii, indiferent de cine i-a născut, sunt crescuţi de toate cele trei mame, hrăniţi, îmbrăcaţi şi iubiţi în grup, fără discriminări.

Într-un asemenea tip de familie, cea mai îndrăzneaţă fantezie feminină e să-ţi vrei bărbatul numai pentru tine, să fentezi programul de acuplări nocturne, să-ţi seduci soţul şi să-l faci să-şi “înşele” cu tine celelalte soţii, atrăgându-l în patul şi-n casa ta la ore şi în zile nepotrivite. Căci, am uitat să menţionez, fiecare soţie are casa ei, dar casele sunt zid lângă zid şi toţi membrii familiei trec dintr-una într-alta nestingheriţi.

Născută într-o societate monogamă, mi-e greu să-nţeleg modul lor de viaţă, am fost crescută într-o cultură în care şi dacă-ţi vezi consortul vorbind la telefon, pe ascuns, cu alt exemplar feminin, e motiv de depresie sau de divorţ. Şi totuşi, monogamia noastră declarată şi temeinic legiferată nu ne scuteşte nicicum de blestemul infidelităţii, al trădării, al vieţii duble pe care o duc foarte mulţi bărbaţi. Iar iluzia iubirii unice şi eterne, însămânţată de timpuriu în aspiraţiile noastre romantice, ne lasă pradă celor mai crunte deziluzii, atunci când descoperim că bărbaţii noştri monogami nu reuşesc, şi deseori nici nu vor, să ne iubească numai şi numai pe noi. Şi nici noi, sincere să fim, nu ne mulţumim, pe termen lung şi foarte lung, cu acelaşi bărbat.

Oripilându-mă, în forul meu interior, de scena duioasă în care, la masa de seară, bărbatul şi cele trei soţii ale sale se ţin de mână şi spun rugăciunea, nu mă pot abţine să mă întreb dacă poligamia nu e totuşi o formă de convieţuire maritală mai onestă. Dacă nu-i mai cinstit să ştii adevărul – că nu eşti singura lui dragoste – şi să te împaci cu asta, decât să eşuezi în ghearele unei nefericiri adânci, de nevastă înşelată sau de amantă dusă cu vorba.

În câteva culturi ale lumii, răspunsul la aceste întrebări este încă unul afirmativ, chiar dacă şoptit, ca să nu fie auzit de urechea ascuţită a legii. Mie una, oricât de open-minded m-aş crede, numai gândul că iubirea mea se lăfăie în braţe străine îmi umple inima de spini. Cum o fi mai bine, câte ingrediente are, de fapt, reţeta fericirii în dragoste? Două sau poate mai multe? Sper să aflu răspunsul, şi să vi-l comunic şi vouă, după ce termin de vizionat toate sezoanele din Big Love.

M-am întors

Acum mai bine de un an jumate fugeam fericită din casa mea roz şi mă cuibăream, cu tot cu vise, entuziasm, carte de muncă şi munţi de dragoste oarbă, nebună, într-o locuinţă nouă şi aparent primitoare. Într-un spaţiu cu pagini lucioase şi frumos colorate, în care sufletul meu locuia deja, de aproape 5 ani.

Azi mă întorc de unde am plecat, obosită nu atât de munca asiduă, prestată zi şi deseori noapte prin toate cotloanele administrativ-editoriale ale revistei cu nume de dans, cât ostenită de umilinţe, de minciuni, de intoleranţă, de ipocrizii, de încăpăţânarea mea nebunească în a vedea sclipiri de aur preţios, acolo unde era, de fapt, rugină.

Nu vreau să spun mai mult, deşi am adunat milioane de frustrări, şi aş plăti poliţe, şi aş striga în gura mare adevăruri pe care probabil nu le-ar crede nimeni. Maşinăria de manipulare este prea bine pusă la punct, prea unsă cu toate alifiile, pentru a putea fi deconspirată printr-un simplu text de blog. Trebuie să trăieşti, să respiri şi să mori, puţin câte puţin, prins în mrejele ei, pentru a înţelege.

Nu mă dezic de lucrurile bune pe care le-am trăit şi le-am învăţat acolo. Nu neg o experienţă care m-a îmbogăţit profesional, cu preţul – poate prea ridicat – al sărăcirii mele sufleteşti. Scrisul meu a căpătat recunoaştere şi consistenţă, acum poate ştiu să acţionez mai ordonat şi mai matur, dar gândesc mai urât, simt mai viciat, am adunat în pliuri sângerânde de suflet sentimente de care mi-e ruşine. Lumea mea interioară era mai curată înainte de a pătrunde într-un mediu ce se vrea artistic – şi poate că şi este, într-un fel pe care eu n-am reuşit să-l asimilez -, dar care simt că nu m-a înnobilat, nu m-a înălţat spiritual, ci doar m-a secătuit de energie şi de candoare.

Nu vreau să năruiesc iluziile nimănui cu aceste destăinuiri şi înţeleg perfect că pentru mulţi vor părea muşcăturile otrăvite ale unui fost angajat. Nu am decât martori tăcuţi, cei care au luptat pe aceste fronturi înaintea mea: oameni care au fugit mâncând pământul, din proprie iniţiativă, oameni care au fost alungaţi în condiţii şi din motive cel puţin bizare sau oameni cărora – spre binele lor – nu le-a păsat destul cât să se autoamăgească pe termen lung, şi atunci s-au retras la primul semn că lucrurile sclipesc ieftin şi fals, că ceva e putred în ţara aparent plină de minuni.

Din respect pentru cei pe care i-aş putea răni nemeritat, dar şi dintr-un rest de consideraţie pentru ce am iubit odată până la depersonalizare, până la negarea propriei mele fiinţe, mă voi abţine să arunc cu noroi, să scuip icoane pe care le-am sărutat, cu evlavie, ani la rând. Port o uriaşă parte de vină pentru suferinţa mea de acum, dar sper că tot ce mi-a fost dat să trăiesc are un sens, un rost în drumul meu care, deşi pare frânt, nu se opreşte, sub nicio formă, aici.

Un prieten mi-a spus că abia de acum încolo voi vedea care-mi sunt prietenii. L-am contrazis, am ştiut întotdeauna care-mi sunt adevăraţii prietenii, dar am ales să mă îmbăt şi cu iluzii dulci-amare, să alerg după himere, să divinizez spirite care n-aveau nimic divin. Însă prietenii mei adevăraţi m-au susţinut, m-au iertat, m-au aşteptat şi sunt lângă umărul meu, aşa cum au fost întotdeauna. Ei îmi dau putere, prin ochii lor limpezi reînvăţ să privesc înainte, pentru ei nu contează ce voi fi de acum încolo: jurnalist, inginer, şomer sau prelucrător prin aşchiere. Şi, cel puţin în clipa în care scriu asta, nici pentru mine nu mai contează.

Vă mulţumesc pentru răbdarea cu care aţi parcurs aceste mărturisiri şi sper să ne mai întâlnim pe aici, cu texte noi şi, nădăjduiesc, cu stări de spirit mai proaspete şi mai optimiste. Iar într-un viitor foarte apropiat vă voi da întâlnire în paginile de blog ale unei noi reviste online pentru femei. Dar până atunci, ne mai vedem, ne mai scriem, ne mai auzim...