Camino - o călătorie care schimbă vieţi

Tocmai m-am întors de la un eveniment pe care-l aştept de ceva timp, pentru care am rezervat, de câteva luni, nerăbdare şi emoţii. Este vorba de o lansare de carte, o carte pe care o cunosc de când era "în faşă", de care am decis să mă îngrijesc, cu un oarecare scepticism, la început, dar care m-a cucerit chiar de la primele pagini. Cartea este jurnalul de călătorie al Veronicăi Drăgoi, este povestea unui traseu celebru, Camino, un pelerinaj spaniol ce-a însemnat parcurgerea, la pas, a 800 de kilometri, cu toată aventura fizică şi emoţională pe care o presupune acest curajos demers.
Veronica Drăgoi debutează literar cu un roman despre curaj, răbdare şi pe alocuri iubire, şi o face pătimaş şi convingător, cu un tonus narativ cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Romanele celebre sunt de obicei triste, sunt apăsătoare, te copleşesc şi te răvăşesc emoţional într-un mod care-ţi diminuează energiile afective. După marile cărţi despre dragoste, război sau drame sufleteşti îţi trebuie timp să te reculegi, să te refaci mental, să-ţi încarci bateriile spirituale, să fii părtaş la o capodoperă te înnobilează cu preţul unui moral prea afectat, deseori, de profunzimea tăioasă a mesajului, deşi calitatea scriiturii e desăvârşită.
Cartea Verei e o carte bună fără a te biciui cu înţelesuri scrijelitoare. Mesajul e simplu, e tonic, e solar, tristeţea e strivită sub entuziasmul aventurii, sub o voioasă determinare de a merge înainte, pe drumul ales, cu orice preţ.
Dacă cititorul e un optimist înnăscut, romanul se va plia firesc pe conturul de invidiat al unui caracter uman vesel şi răzbătător. Dacă cine parcurge povestea Verei are o latură cinică şi-un zâmbet amar, ca subsemnata, va fi cu atât mai fascinat să descopere câtă bucurie, cât umor, cât optimism oferă această carte, fără a face deloc rabat la profunzime, sensibilitate şi stil literar valoros. Veronica Drăgoi e migăloasă în descrierea fiecărui pas şi fiecărei trăiri, fără a fi o clipă plictisitoare. Citind-o îţi doreşti şi tu să fii acolo, pe Camino, experienţele ei te inspiră şi te stârnesc, tenacitatea cu care ea-şi depăşeşte temerile îţi dă curaj, bucuria ei e molipsitoare.
A fost o plăcere să-i corectez manuscrisul, şi mărturisesc că am lăcomia de a mă mai hrăni, încă o dată, din seva energizantă a cărţii, de data asta ca simplă cititoare.
Nu am pretenţia că pot afirma, tranşant, dacă o carte e bună sau proastă. Dar pot spune cu mâna pe suflet când o carte îmi place, când îmi aduce bucurie, când îmi antrenează mintea şi, mai ales, când îmi mângâie inima. Iar Camino este o astfel de carte. V-o recomand.

Dorinţă

Aş vrea să omor zilele
când fericirea ta e nesomnul meu,
când picură în mine, cu otravă,
toate gândurile tale răsfăţate,
nerostite,
când te uiţi la mine cu pleoape vesele,
şi nu mă vezi,
şi nu-mi auzi strigătul ce se zvârcoleşte,
mut,
în spatele zâmbetului tău.

O prinţesă în rochiţă roşie

Sâmbăta trecută am fost la botezul fetiţei prietenului meu bun, Sorin – un moment emoţionant, care mi-a stors câteva lacrimi, deşi nu le-a văzut nimeni, însă la botezuri plâng mai abitir decât la nunţi. Iar la petrecerea de după, asta mică a fost absolut delicioasă, un copil vesel, şi tonic, şi simpatic, o prinţesă în rochiţă roşie, care a flirtat cu toată lumea, a dansat în braţele tuturor celor care au invitat-o, a râs, a gângurit, a plâns câte un pic, doar din când în când, aşa, ca să nu uităm noi că dumneaei e totuşi un bebe, nu numai o domnişoară cochetă şi prietenoasă.

Vă invit s-o admiraţi pe Andreea Alexandra Iuliana !

Fii tu însuţi! (Sau nu, mai bine nu!)

(Din ciclul isterii de primăvară-vară)

Toate îndemnurile moralizatoare din ziua de azi, toate teoriile motivaţionale adunate între coperţi ieftine, colorate, încep şi se termină, obsesiv, cu acest îndemn periculos ca o bombă cu ceas dacă ne supunem lui, aşa, de-a valma, fără pic de introspecţie.
Nu vreau să fiu greşit înţeleasă, nu pledez pentru o plenară lipsă de autenticitate interioară sau exterioară, nu închin ode ipocriziei ca mod de viaţă – deşi în cele mai multe cazuri ea capătă o aură benefică, se numeşte diplomaţie, ori toleranţă, ori elementar bun simţ -, dar nici să acoperi cu acest slogan simplist şi deseori imbecil lipsa oricărei intenţii de şlefuire sufletească sau comportamentală, absenţa celui mai mic interes faţă de impactul pe care neînsemnata-ţi entitate îl are asupra celor din jur, nu mi se pare tocmai în regulă.
Să spui unui prost «Fii tu însuţi!» are vibraţii aproape pleonastice, de parcă ai fi putut presupune că el face, vezi doamne, vreun efort, cât de mărunt, să fie altfel. Iar exemplul ăsta e inofensiv, căci dacă scormonim în adâncimi mai noroioase ale naturii umane, şi deschidem cutia Pandorei slobozind sfatul pe care-l dau toţi când n-au altceva mai bun şi mai deştept de sfătuit, ne trezim că dăm OK-ul celor mai abjecte manifestări, de la râsul zgomotos în public (aşa e firea ei, veselă, ce să-i faci !) până la porniri erotico-criminale demne de ştirile de la ora 5.
Dacă repeţi fără discernământ, tuturor, «Fii tu însuţi!» înseamnă să presupui, în mod eronat, evident, că exemplarul uman din faţa ta e impecabil construit ca personalitate, însă bietul de el, dintr-o pornire masochistă care nu-i dă pace, nu-şi poate etala desăvârşirea şi-şi pune singur măşti care să-l facă de cacao, scuzaţi expresia. Pentru că ce te faci dacă el însuşiul atât de frenetic şi fără noimă invocat e nesuferit? Sau dacă e agasant, curios, insistent, zgomotos, împiedicat, tipicar, timid, nesimţit, mitoman, împrăştiat, agramat, uituc, prost îmbrăcat,................ ? (Şi lista poate continua, completaţi voi pe linia punctată.)
Dacă e ceva de care m-am convins până la cei treizecişiceva de ani pe care-i voi împlini în iunie (să-mi ziceţi la mulţi ani, că-s deprimată dacă nu-mi fac planul la urări) este că autocenzura este un dar preţios, de care e musai să se facă uz. O educaţie solidă face, singură, jumătate din treabă. Şi te opreşte nu de la a fi curajos, ci de la a fi nesăbuit. Nu de la a fi simpatic, ci de la a fi ridicol. Nu de la a fi sentimental, ci de la a fi frivol. Pune limite acolo unde «însuţiul» tău, dacă ar umbla slobod pe alei, n-ar şti unde să le pună.
Poate mă înşel, şi aş vrea să fiu contrazisa, în acest caz. Să te comporţi cum îţi tună o fi vreo virtute? Dacă da, de ce metoda n-a fost adoptată, să zicem, şi la Curtea Angliei? Secole la rând omenirea a fost închistată în reguli rigide de conduită, maniere elegante propovăduite cu biciul, legi de vieţuire în comun pe care dacă nu le respectai puteai sfârşi lovit cu pietre, alungat, dezmoştenit, sau chiar atârnat în ştreang.
Nici chiar aşa, au ridicat pumnul, a revoltă, răzvrătiţii fiecărei epoci, iar acum gata, lupta lor a fost câştigată, în societatea modernă eu-rile umblă mult prea despuiate, s-a dat liber şi ne putem etala, fără zăgaz, personalităţile agasante, firile nesuferite, lacunele educaţionale, viciile periculoase, apucăturile isterice.
Eu nu vreau să fiu eu însămi, că nu toţi merită să-i supun acestui tratament nedrept. Vreau să vorbesc şi să zâmbesc cu îngăduinţă, deşi eu, de fapt, aş tăcea ca un peşte, sătulă mai mereu de mutrele celor din jur. Şi vreau ca şi ceilalţi să fie amabili cu mine, blânzi cu toanele din momentele în care n-am încotro şi sunt eu însămi. Vreau să mai renunţ la cinismul şi sarcasmul care-mi stau în fire, sa fac mişto mai puţin şi să mă pisicesc mai mult, ca toate femeile de succes (la bărbaţi). Vreau să bravez, când mă simt nesigură, căci altfel aş claca. Vreau să-mi dau peste gură când simt c-o iau razna şi spun tâmpenii, vreau să-mi pun, la primele întâlniri, rochia aia frumoasă pe care altfel n-o îmbrac nici sub tortură şi să-mi aşez pe chip şi pe suflet toate măştile menite să pot cuceri. Vreau să fiu naturală în măsura în care naturaleţea mea nu stânjeneşte, aducându-mi deservicii. Nu suport sinceritatea agresivă, genul «ce e-n guşă şi-n căpuşă» îmi repugnă, mi se pare un ţăţism gratuit, o transparenţă vulgară. Prefer oricând dezinvoltura stilată, marca Lady Di, impertinenţei gitane a Ronei Hartner, de exemplu.
Dacă e să fiu în momentul ăsta eu însămi, mă declar enervată la culme de acel « fii tu însuţi » adresat la grămadă, oricum, oricui, iar eu fac urât la nervi şi mă ajută şi faptul că ştiu nişte înjurături suculente, de Titan. Fără un «dar» plantat imediat după şi urmat obligatoriu de instrucţiuni de folosire cumpătată a propriului «eu», îndemnul e chiar răuvoitor, căci te poate arunca în penibil, te poate transforma în animal de circ în faţa unui auditoriu aparent fascinat, dar care-şi dă coate pe la spate. Pentru ca ceilalţi să te aplaude pentru esenţa ta necosmetizată cred că trebuie să fii, de fapt, un farsor desăvârşit, să dai «publicului» exact ce aşteaptă de la tine, părând că nu-ţi dai seama ce şi cum faci. Să ridici fermecător, din umeri, la câte o critică ranchiunoasă, şi să-ţi spui că nu-i poţi mulţumi pe toţi, dar tu de fapt să fi fericit, prin prezenţa ta atent construită, o confortabilă majoritate. Pentru că un alt sfat cretin, de care mă dezic total în forma lui teribilist-zeflemitoare, e «să nu-ţi pese de gura lumii». Lumea e o scenă şi noi suntem, toţi, actori, zicea, parcă, Shakespeare, cu înţelepciunea sa poetică. Omul e un animal social şi trăieşte şi acţionează numai şi numai pentru a primi recunoaştere din partea semenilor săi. Iar când n-o primeşte, bagă capul în nisip şi zice că n-are nevoie de ea. Dar despre asta, poate, într-o revoltă viitoare...