Tărâmul virtual al mâncătorilor de rahat

Încă de la început îmi cer scuze pentru limbaj, declar audienţă permisă numai pentru categoria 18+, fără probleme digestive grave. Dacă aveţi copii mici, culcaţi-i înainte de a citi pe blog la mine. Dar nu mai pot să fiu diplomată şi îngăduitoare cu toţi nesimţiţii, metaforele mi s-au topit de nervi şi căldură, nu mai am puterea să îmbrac în fraze cât de cât civilizate ceea ce vreau să comunic.
Urmăresc de ceva timp bloguri vecine şi prietene, unele îmi sunt mai dragi decât altele (pentru că, de fapt, îmi sunt dragi posesorii lor), însă de la un timp n-am mai comentat nimic pe niciunul, mă simt plictisită, scârbită de vorbe în vânt şi declaraţii fără acoperire. Am auzit prea multe poveşti triste, cu începuturi luminoase pe ecrane LCD şi cu finaluri mocirlite de greutatea confruntărilor face to face. Şi atunci, din spirit de fair-play, am decis să nu-mi mai las mostre de gândire şi simţire pe niciun blog. Ştiu că asta poate dăuna blogului meu propriu şi personal, îmi asum riscul de a părea distantă şi nesuferită, ştiu că sunt legi nescrise prin care nu poţi avea mari pretenţii ca alţii să-ţi năvălească cu opinii pe pagina de jurnal virtual dacă tu nu faci la fel, pe paginile lor. Aşa că îmi cer sincere scuze celor care m-au onorat cu câte-un gând sau o părere, deşi eu am cam dispărut în ceaţă.
Dar de ce-mi justific chiar acum acreala?
Păi, de exemplu, pe unul dintre blogurile pe care le urmăresc cu religiozitate (deşi nici pe ăla nu mai scriu), membrele comunităţii virtual construite îşi fac declaraţii de dragoste, se susţin, îşi oblojesc reciproc rănile, îşi dau sfaturi, îşi ţin de urât sau de frumos. Nimic rău până aici. Răul începe când virtualul are pretenţii de real. Când oamenii simt nevoia – virtuală, şi ea - să se privească în ochi şi să se ţină de mână cu adevărat. Când, îmboldite de duioşia creată în coconul şezătorilor artificiale, unele dudui fac planuri măreţe, organizează petreceri, invită lume, pun la cale în detaliu întâlniri cu aură magică, menite să pecetluiască sentimente de prietenie ce dau în clocot şi pe dinafară de blog. Nici până aici n-ar fi nimic de condamnat, până la urmă, să ne îmbătăm cu iluzii şi să facem planuri distractive pentru viitor nu poate aduce necaz nimănui. Naşpa e când se pun pe tavă date concrete. Când se încercuieşte în calendar. Când iubitul de pe net, cu care faci 100 de copii pe chat, căci are toate vorbele erecte şi-l doare-n tastă de impactul lor asupra ta, nu apare la întâlnirea ochi în ochi programată într-un moment (al lui) de rătăcire, dar căreia tu, îndrăgostită până peste head-bar-ul de la Explorer, i-ai dat acelaşi credit ca unui contract semnat şi parafat la notar.
Cum spuneam, o duduiţă din tagma celor despre care vorbeam mai sus tocmai a văzut că se îngroaşă gluma, că se bat apropouri, că se apropie vertiginos data petrecerii mult trâmbiţate de ea, pe blog – deşi n-a obligat-o nimeni să facă chestia asta, adică să trâmbiţeze că face chef –, şi a dat înapoi, a anulat totul cu nonşalanţă, fără prea multe explicaţii, ca şi cum nici usturoi n-ar fi mâncat şi nici gura nu i-ar fi mirosit. Păi ce dracu’ a apucat-o in the first place? Deşi ştiu: nevoia de-a se face plăcută, admirată pentru generozitate şi iniţiativă, de a fi vedeta cârdului de mesaje, în ciuda faptului că era conştientă, pot să jur, că aruncă nişte vorbe fără acoperire, aşa, de chichi – să dea bine în faţa celebrei proprietare a blogului. Eu n-am pus botul de la început, poate nici alţii n-au pus, dar deznodământul, deşi previzibil, tot m-a enervat. De ce le-o plăcea unora să mănânce căcat cu polonicul n-am să înţeleg niciodată, deşi uneori, când sunt în toane bune, mă fac că înţeleg. De ce să zici că faci ceva şi să nu faci? (Şi nu pentru că s-a întâmplat ceva neprevăzut, c-a venit vreun cataclism, ci pentru că de la început n-aveai niciun gând să faci.) De ce să juri prietenie pe viaţă şi iubire dincolo de moarte unor oameni pe care nu i-ai văzut în viaţa ta şi, ce-i mai grav, nici n-ai de gând să-i vezi? Extrapolând de la mediul blogăresc către viaţa din faţa calculatorului, de ce să spui că suni şi să nu suni? Că vii, şi să nu vii? De ce să promiţi, şi să nu te ţii de cuvânt? Mai ales când absolut nimeni nu ţi-o cere, nu-ţi pune pistolul la tâmplă?
E aşa bun rahatul la gust? Mă cutremur când mă gândesc că în alte ere, demult apuse, cuvântul, spus sau scris, era pecete şi garant, avea sclipiri şi valoare de piatră preţioasă.
Acum gura multora miroase a hazna, şi tastatura lor la fel. Bleah !