Fugită de acasă

Mi-am părăsit cuibul pentru unul mai mare şi mai animat. Dar vă invit şi acolo, deşi o să-mi mai iau lucruri de aici, aşa, până ma familiarizez cu noua casă:
Iata adresa:
http://alina.revistatango.ro/2009/09/two-lovers-sau-doar-o-singura-si-complicata-%e2%80%9eiubire-la-new-york%e2%80%9c/

Şi Amalia e acolo, şi Anemari, am pus-o de-un bairam. Hai şi voi!

Reţetă de supravieţuire

Aş minţi enorm să spun că sunt fericită. Dar şi că mă simt, pe de-a-ntregul, vitregită de soartă ar fi nedrept, din partea mea, să declar. De fapt, mi-am dat seama că în interiorul meu vieţuiesc independent diferite trăiri, aranjate pe două paliere distincte, ce interacţionează extrem de rar. Un palier este acela al sentimentelor de suprafaţă, superficiale, dacă vreţi, sentimente ce acoperă toată gama posibilă de stări sufleteşti exhibate: suferinţă, bucurie, furie, gelozie, invidie, plăcere, dispreţ, încântare şi, mă rog, care or mai fi, omeneşti posibile. Palierul din interior este, însă, mai deloc eterogen, şi cuprinde acele trăiri cu parcurs aproape cronicizat, acele dorinţe, neîmpliniri, complexe şi frustrări ce au devenit, odată cu trecerea vremii, parte din mine, pe care le-am hrănit, le-am dojenit, le-am mai dat drumul, din când în când, afară, iar apoi le-am închis în cuşti, ca pe nişte animale de casă neascultătoare. Dar n-am reuşit să mă dezic de ele şi nici ele de mine.
Aşa că, de la un timp, mi-am propus să trăiesc altfel, să nu mai fac din palierul unu de sentimente un simplu paravan care să ascundă o luptă obositoare şi inegală cu palierul doi. Soluţia este condusul cu ochii la bara din faţă, ca să citez (iar) din Mircea Badea. Adică, să te concentrezi la ce ai sub priviri şi să acţionezi în consecinţă, fără a judeca situaţia în perspectivă. El blama această metodă, dar mie-mi prinde bine. Eu am observat că perspectiva e cea care mă sperie şi că mă împac destul de bine cu noţiunea de prezent înghesuită în desfăşurarea a numai 24 de ore. Am văzut că mă simt mai confortabil cu mine dacă trăiesc de pe o zi pe alta, dacă iau lucrurile aşa cum vin, şi când vin. Muncesc, zilnic, şi încerc să mă bucur că muncesc. Vin acasă şi-mi iau doza de endorfine într-un mod pe care, până mai ieri, îl consideram ruşinos, dar acum îl declar fără sfială: ador să mă aşez în fotoliu, cu o pungă de pufuleţi în braţe, şi să vizionez un episod din serialul meu preferat. (De vreo lună încoace serialul meu preferat e Heroes – am ajuns la seria 3, iar înaintea lui a fost House MD – am văzut toate cele 7 serii, aştept să se mai filmeze).
Înainte să încep actualul job, şi eram într-un fel de şomerie, îmi plăcea teribil să ies cu câte o prietenă la cafea, lunea, pe la 11 dimineaţa, când toţi munceau de zor. Acum am renunţat la această satisfacţie, dar încerc din răsputeri să o înlocuiesc cu altele, la fel de banale şi, pe cât posibil, de o frivolitate nevinovată - cât să-mi dea acel plăcut sentiment pe care-l are o pisică ce se linge pe bot lângă acvariul cu peşti. Privesc cu haz veşti care până acum mă umpleau de disperare şi am încetat să mai plâng pentru eternele lucruri neîntâmplate, dar care, credeam eu, ar fi trebuit neapărat să mi se întâmple. Mi-am şters toate conturile făcute, de gura lumii sau a conştiinţei mele, pe site-urile de întâlniri şi amor livrat pe messenger. Am dat de pământ cu ceasul biologic ce-mi ţăcănea, agasant, în minte şi-n inimă. Mi-am propus să nu mai vreau nimic, să nu mai aştept nimic, să nu mai visez la cai verzi pe pereţi şi prinţi pe cai albi, să nu mai pretind nimic şi, mai cu seamă, să nu mai am impresia că mi se cuvine ceva. Am renunţat la toate proverbele şi zicătorile care spun să-ţi trăieşti fiecare zi ca pe ultima sau ca pe prima din viaţă, şi-mi trăiesc ziua exact aşa cum este, ca pe a treisprezecemiaosutăpatruzecişicâtomaifi ea. Adică, o zi obişnuită. Nu mai vreau să cred că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n sac, sau, dacă e aşa, nu-mi mai pasă, eu am obosit să alerg toată ziua bună ziua cu un sac enorm, gol, lărgit la gură, în care să mi se aruce, când şi când, o mărgică de satisfacţie sufletească. Când o vrea El să vină cu ploconul, îl aştept, cu sacul desfăcut, dar între timp îmi văd de ale mele. O fi bine, o fi rău? Nu vreau să-mi răspundeţi. Doar că mi-era dor să mai scriu pe blog, aproape că uitasem şi parola.

Tango total

Va cer, cu plecaciuni, iertare, celor care mai poposiţi pe aici şi plecaţi repede după ce-mi dedicaţi următorul gând scurt şi dezamăgit: "asta n-a mai postat nimic nou".

Sunt bine. Sunt obosită. Sunt fericită şi, totodată, mi-e frică. De la 1 august dansez un tango frenetic, total - cu toate gândurile, cu toate putinţele, cu tot sufletul, cu toate orele prea însorite dintre 9.00 şi 18.00, cu toate ideile care sper, mă rog să fie rodnice.

Sunt ca la un început de mare dragoste, mi-e teamă de tot ce simt, ador tot ce trăiesc, sorb fiecare cuvânt, adulmec fiece gest al celor din jurul meu. Vreau să dureze, să-mi fie bine la nesfârşit. Adorm greu, agitat, visez când frumos, când furtuni, şi mă trezesc cu pleoape grele, odată cu soarele, plăcut nerăbdătoare să-ncep a trăi o zi abia mijită.

Voi reveni cu poveşti, promit. Şi cu adevăruri, voi reveni. Pe curând!

Mare-i grădina lui Google!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă reped zilnic la calculator, după ce conectez Erdeesul şi apăs Internet Explorerul, îmi apare pe ecran pagina de căutare Google.ro. Nu mă minunez că-i aşa, eu am făcut să fie aşa, am bifat prin Tools, pe acolo, ceva, «default homepage», parcă, şi asta tocmai pentru că orice aş avea de de scris, de chatuit, de pierdut vremea la computer, e musai să scormonesc printre paginile de web ale planetei, am dezvoltat o dependenţă. Iar motorul ăsta de căutare mi-e cel mai drag, m-am obişnuit cu el, acu’ ceva timp foloseam Yahoo Search, dar clipocesc prea multe chestii pe acolo...
Partea proastă (sau, de fapt, bună!) e că printre fanii Google Search mai sunt şi unii duşi cu pluta rău de tot, care, crezând că nu-i vede nimeni – deşi devin vedete de referral, băgă acolo la căsuţă orice tâmpenie (denumită pompos keyword) care le nelinişteşte neuronul. Şi nu vorbesc aici despre «porno» sau «Jenna Jameson», apucăturile astea sunt deja clasice...
Dar să nu mai lungesc, în mod frivol, subiectul, şi să vă vâr direct în miezul lui: iată ce inepţii am găsit eu în ultima vreme pe Google Analytics, adică acolo unde văd eu cam cine, din ce colţ de lume, şi ce prostii a căutat pe net, de a ajuns, absolut întâmplător, of course, pe blogul meu profund şi elevat :)
În trista perioadă a morţii lui Michael Jackson, unora le ardea buza după picanterii, voiau, poate, un avantaj informaţional în faţa partenerilor de bârfa, aşa că tastau pofticios, fără noimă şi fără predicat: «Michael Jackson adevaruri nespuse». Cred că m-au înjurat intens când şi-or fi blocat (sper!) calculatorul cu pagina mea, căci în afară de o exhibare a tristeţii n-au găsit sigur informaţii şoc, secrete de megastar cu care să te lauzi la o şuetă manelistică în faţa blocului.
În altă zi – de mare sărbătoare – am râs copios când un rumân copleşit de mituri şi legende s-a ascuns, pesemne, după sobă, nu înainte de a-l interoga (cu îngrijorare, am dedus eu) pe Google cel mare şi deştept: «ce trebuie să faci cand iti apar sanzienele?»
Habar n-am, dacă i-au apărut şi a făcut ceva, îl rog să-mi povestească şi mie ce şi cum, că mor de curiozitate.
Un filozof amator dansa, într-o zi, graţios, pe taste, căutând «idealizarea conceptului». Care concept şi, mai ales, de ce voia să-l idealizeze, n-am să aflu probabil niciodată. Mă mai strofoc numa’ să-mi dau seama ce texte de-ale mele conţin atari abstracticiuni, de nimeri nebunul pe tarlaua mea de blogosferă!
Şi am păstrat pentru final faza cea mai tare, exemplul cel mai cras de prostie - pe mama şi tata lor, cum se spune la mine în cartier. Încă mă ţin de burtă, dar printre hohote o să vă povestesc şi vouă, e păcat să râd isteric de una singură : o domnişorică din judeţul Constanţa trăieşte următoarea dramă, sărăcuţa de ea: «vreau o atitudine eleganta ca de printesa.cum sa fac?»
Băi, să-i zic, să nu-i zic? Hai că-i zic:
Mami, prestanţa princiară necesită o educaţie aleasă, niscaiva neuroni mai fâşneţi, domiciliul pe la Monaco sau prin Buckingham şi, eventual, nişte hematite mai albăstrii. Dar it’s a free and stupid world, până şi o tută din Valu lui Traian are dreptul să viseze la tiare şi crinoline, nu-i aşa?

PS: Ortografia citatelor, sau, mai precis, lipsa ei aparţine în întregime autorilor acestora. Eu doar am făcut mişcarea aia cu copy-paste :)


Ştire de ultimă jumătate de oră!
Nici n-am postat bine peroraţia de mai sus, că unu' din Satu Mare mi-a aterizat pe plantaţia virtuală după ce a tastat, ţineţi-vă bine: "K 800 de la sonii la mana adoua". : ))))
Nu-i drăguţ??? Ai, mă, că viaţa e mişto rău de tot!!

Şi încă unul/una care locuieşte în Spania, probabil printre căpşuni: "cum face amor lumea carei indragostita" :)))
Vai, sunt mai tari astea din PS decât cele din articol! Ce mă fac??? Help! Presimt un material luung, cu adăugiri zilnice, aşa că nu mai închei cuviincios, ci scriu ca la TV-ul alb-negru: VA URMA!

Tărâmul virtual al mâncătorilor de rahat

Încă de la început îmi cer scuze pentru limbaj, declar audienţă permisă numai pentru categoria 18+, fără probleme digestive grave. Dacă aveţi copii mici, culcaţi-i înainte de a citi pe blog la mine. Dar nu mai pot să fiu diplomată şi îngăduitoare cu toţi nesimţiţii, metaforele mi s-au topit de nervi şi căldură, nu mai am puterea să îmbrac în fraze cât de cât civilizate ceea ce vreau să comunic.
Urmăresc de ceva timp bloguri vecine şi prietene, unele îmi sunt mai dragi decât altele (pentru că, de fapt, îmi sunt dragi posesorii lor), însă de la un timp n-am mai comentat nimic pe niciunul, mă simt plictisită, scârbită de vorbe în vânt şi declaraţii fără acoperire. Am auzit prea multe poveşti triste, cu începuturi luminoase pe ecrane LCD şi cu finaluri mocirlite de greutatea confruntărilor face to face. Şi atunci, din spirit de fair-play, am decis să nu-mi mai las mostre de gândire şi simţire pe niciun blog. Ştiu că asta poate dăuna blogului meu propriu şi personal, îmi asum riscul de a părea distantă şi nesuferită, ştiu că sunt legi nescrise prin care nu poţi avea mari pretenţii ca alţii să-ţi năvălească cu opinii pe pagina de jurnal virtual dacă tu nu faci la fel, pe paginile lor. Aşa că îmi cer sincere scuze celor care m-au onorat cu câte-un gând sau o părere, deşi eu am cam dispărut în ceaţă.
Dar de ce-mi justific chiar acum acreala?
Păi, de exemplu, pe unul dintre blogurile pe care le urmăresc cu religiozitate (deşi nici pe ăla nu mai scriu), membrele comunităţii virtual construite îşi fac declaraţii de dragoste, se susţin, îşi oblojesc reciproc rănile, îşi dau sfaturi, îşi ţin de urât sau de frumos. Nimic rău până aici. Răul începe când virtualul are pretenţii de real. Când oamenii simt nevoia – virtuală, şi ea - să se privească în ochi şi să se ţină de mână cu adevărat. Când, îmboldite de duioşia creată în coconul şezătorilor artificiale, unele dudui fac planuri măreţe, organizează petreceri, invită lume, pun la cale în detaliu întâlniri cu aură magică, menite să pecetluiască sentimente de prietenie ce dau în clocot şi pe dinafară de blog. Nici până aici n-ar fi nimic de condamnat, până la urmă, să ne îmbătăm cu iluzii şi să facem planuri distractive pentru viitor nu poate aduce necaz nimănui. Naşpa e când se pun pe tavă date concrete. Când se încercuieşte în calendar. Când iubitul de pe net, cu care faci 100 de copii pe chat, căci are toate vorbele erecte şi-l doare-n tastă de impactul lor asupra ta, nu apare la întâlnirea ochi în ochi programată într-un moment (al lui) de rătăcire, dar căreia tu, îndrăgostită până peste head-bar-ul de la Explorer, i-ai dat acelaşi credit ca unui contract semnat şi parafat la notar.
Cum spuneam, o duduiţă din tagma celor despre care vorbeam mai sus tocmai a văzut că se îngroaşă gluma, că se bat apropouri, că se apropie vertiginos data petrecerii mult trâmbiţate de ea, pe blog – deşi n-a obligat-o nimeni să facă chestia asta, adică să trâmbiţeze că face chef –, şi a dat înapoi, a anulat totul cu nonşalanţă, fără prea multe explicaţii, ca şi cum nici usturoi n-ar fi mâncat şi nici gura nu i-ar fi mirosit. Păi ce dracu’ a apucat-o in the first place? Deşi ştiu: nevoia de-a se face plăcută, admirată pentru generozitate şi iniţiativă, de a fi vedeta cârdului de mesaje, în ciuda faptului că era conştientă, pot să jur, că aruncă nişte vorbe fără acoperire, aşa, de chichi – să dea bine în faţa celebrei proprietare a blogului. Eu n-am pus botul de la început, poate nici alţii n-au pus, dar deznodământul, deşi previzibil, tot m-a enervat. De ce le-o plăcea unora să mănânce căcat cu polonicul n-am să înţeleg niciodată, deşi uneori, când sunt în toane bune, mă fac că înţeleg. De ce să zici că faci ceva şi să nu faci? (Şi nu pentru că s-a întâmplat ceva neprevăzut, c-a venit vreun cataclism, ci pentru că de la început n-aveai niciun gând să faci.) De ce să juri prietenie pe viaţă şi iubire dincolo de moarte unor oameni pe care nu i-ai văzut în viaţa ta şi, ce-i mai grav, nici n-ai de gând să-i vezi? Extrapolând de la mediul blogăresc către viaţa din faţa calculatorului, de ce să spui că suni şi să nu suni? Că vii, şi să nu vii? De ce să promiţi, şi să nu te ţii de cuvânt? Mai ales când absolut nimeni nu ţi-o cere, nu-ţi pune pistolul la tâmplă?
E aşa bun rahatul la gust? Mă cutremur când mă gândesc că în alte ere, demult apuse, cuvântul, spus sau scris, era pecete şi garant, avea sclipiri şi valoare de piatră preţioasă.
Acum gura multora miroase a hazna, şi tastatura lor la fel. Bleah !

Good bye, Michael!

Nu sunt fanul lui înrăit şi n-am fost niciodată. Nu am aderat la cluburile frenetice de admiratori care-l venerau, nu i-am imitat niciodată stilul vestimentar ciudat, n-am purtat pălării cu cârlionţi şi nu mi-am vopsit faţa la niciun party sau bal mascat, ca să-l imit. Dar i-am ascultat toate albumele. I-am devorat toate videoclipurile. L-am invidiat pentru stilul de dans care sfida gravitaţia, i-am recunoscut coroana de rege al muzicii pop, m-am plecat mereu în faţa geniului său.
L-am iubit.

Şi, ca toţi ceilalţi care l-au iubit sau doar s-au prefăcut că-l iubesc, până la urmă l-am uitat. În ultimii ani tresăream clipe numărate, când i se mai difuza câte o piesă veche la radio, şi-mi recunoşteam, în gând numai, că e cel mai bun, că locul lui în vârful ierarhiei muzicale disco-pop e imposibil de cucerit de altcineva. Când ascultam Liberian Girl plângeam pe furiş, pentru că devenise oarecum ruşinos să admiţi că-ţi place Michael Jackson, că nu te-ai plictisit de vocea lui piţigăiată, de celebrele lui icnete, de intens imitaţii paşi făcuţi pe loc, de revoltătorul, la vremea sa, gest prin care, cu mâinile-ntre picioare, îşi extazia fanii şi-i oripila pe pudibonzi.
Recunosc că şi interesul meu pentru viaţa Megastarului (etichetă aplicată iniţial cu respect de presă şi scrijelită apoi sarcastic tot de ea) a decăzut, odată cu întâmplările controversate ale ultimului deceniu, către bizareriile răstălmăcite viguros în fiţuici de scandal: Câte operaţii estetice o avea? De ce s-o fi însurat, oare, cu Lisa-Marie Presley? Jinduieşte şi după faima lui Elvis? Şi de ce au divorţat aşa repede? Păi lui îi plac băieţeii de şcoală, d-aia nu s-o lipi nicio femeie de el. Ce dacă tribunalul l-a absolvit de orice vină? Apoi, a doua căsnicie... ce grosolană punere în scenă! Şi oare copiii ăia nu-s, totuşi, prea albi ca să fie ai lui?
Nu mă mai interesează nimic din toate astea, mă credeţi sau nu. Nu există adevăr picant care să mai mulţumească acum, şi ştiu că-i prea târziu să mă dezic de amănunte, sordide, ce-i drept, dar care n-au absolut nicio legătură cu talentul lui uriaş, cu inspiraţia prolifică ce-a dărâmat recorduri de vânzări, a umplut stadioane şi a revoluţionat stilul interpretativ şi coregrafic din muzica anilor ’80, cu aura magică a personalităţii sale artistice, ştirbită crunt într-o violentă şi de nevindecat derivă sufletească.
A vrut să fie alb, a vrut să fie bogat, a vrut să fie zeu. Şi a reuşit, deşi preţul piperat al ambiţiilor sale absurde i-a măcinat şi averea, şi trupul, şi destinul.
Michael Jackson a murit, şi odată cu el sper să se stingă şi amintirile care l-au întinat şi au zdruncinat, poate iremediabil, dragostea fragilă a publicului său.
Ieri, în ziua morţii lui, eu am plâns. Şi n-am ascuns de lume lacrimile închinate lui, şi n-am mai pitit prin niciun fund de sertar vraful de CD-uri ce abia-i încap discografia. Am ascultat, obsesiv, Dirty Diana, şi Thriller şi Bad, l-am iertat pentru toate relele de care a fost, sau nu, vinovat, şi sper să mă ierte şi el, de acolo de sus, că m-am dezis, nepermis de mult timp, de bucuria pe care mi-o dăruieşte muzica lui. Nemuritoare - acum ştiu.

Barcelona, mi amor

M-am îndrăgostit, nebuneşte, la prima vedere. Nu, nu de un mascul cu fese tari şi privire arzătoare, ci de un oraş. Iubesc fără scăpare Barcelona şi, de când mi s-a aşternut galeş, acum mai bine de o săptămână, sub priviri, visez s-o revăd, s-o locuiesc, să îmbătrânesc şi să mor sub cerul ei care se aşază, tandru, peste cele mai limpezi şi turcoaz valuri de Mediterană.
Am plecat spre Barcelona pe nepusă masă, la propunerea dragei de Alice, căreia îi mulţumesc, şi prin mijlocirea unei agenţii de turism ce dorea să-şi promoveze, astfel, serviciile. Şi nu prea a reuşit, dacă e să ne luăm după condiţiile submodeste oferite nouă, oameni de presă chemaţi acolo să vedem, să cântărim şi apoi să ne aşternem impresiile în articole publicitare. Dar cum scopul scuză, cică, mijloacele, aşa şi destinaţiile acestei călătorii (splendide prin ele însele, indiferent de abordarea stângace şi meschină a vreunui tour-operator zgârcit cu confortul, însă dornic nevoie mare de reclamă) m-au făcut să mă pot bucura cu voluptate de timpul scurs şi banii cheltuiţi în cel mai frumos oraş din lume.
Pentru că Barcelona este, cu adevărat, cel mai frumos oraş din lume, nu-mi cereţi să fiu obiectivă, ponderată în afirmaţii, că nu pot.
Întâia dată am întâlnit-o într-un tur panoramic cu autocarul, extrem de hei-rupist şi obositor, prin vocea unei ghide doldora de informaţii utile, dar cu o exprimare zgomotoasă, rutinată, secată de orice fel de emoţie. Am ajuns prea obosită- ce păcat! - la fântâna care dansează, şi i-am privit spectacolul printre lacrimi de somn. Abia a doua zi, alături de cele trei prietene pe care mi le-am făcut în acesta excursie (două ziariste simpatice şi zglobii şi o fată de la munte, caldă şi bună ca o pită abia scoasă din cuptor) am reuşit să străbat, pe îndelete, străduţele pietruite din inima oraşului, să cuprind cu toată privirea liniile ondulate şi filigranul vechilor clădiri moderniste, să admir formele obraznice, geometria senzuală a clădirilor noi, să mă minunez de semeţia palmierilor cu trunchi solzos şi coroane rotunde, trufaşe, să mă înveselesc de la rozul jucăuş al tufelor de leandru şi buganvilla, să împietresc de emoţie, hohotind surd, ca să nu mă audă lumea, lîngă pragul celei mai mândre, mai ciudate, mai incredibil de frumoase construcţii închipuite vreodată. Sagrada Familia a lui Gaudi, biserica neterminată, templul poveştilor biblice dăltuite-n piatră cu migală şi har dumnezeiesc, imagine de necontestat a perfecţiunii, a geniului arhitectural. Pentru că Antonio Gaudi a fost un geniu, deşi înclin să cred că nu a fost om, ci făptură nepământeană, trimisă aici cu o misiune sfântă.
Şi, de ce să nu recunosc, m-au încântat frivol şi bulevardele largi şi animate ale Barcelonei, celebrul Diagonal cu iz de promenadă selectă şi magazine cu ştaif, portul înţesat de şalupe cochete şi iahturi luxoase, mall-urile gigant, care mi-au devalizat cardul şi aşa anemic, faleza cu aer uşor sărat, afrodiziac, de oraş de la malul mării, care te-mbie la reverii şi pasiune. Ce cuib al contrastelor tulburătoare, ce minune de oraş, ce fiesta vizuală e Barcelona!
A doua parte a infotrip-ului m-a rupt de lângă proaspăta-mi dragoste (« lângă » e un fel de-a spune, pentru că fuseserăm cazaţi într-o staţiune bătrânicioasă – adică plină de nemţi bătrâni – plantată la kilometri buni de Barcelona) şi m-a îmbarcat, cu tot cu grup (dez)organizat, în avionul ce duce către Mallorca. Insula e chiar un colţ de rai, cum se spune, dar îşi dezminte ferm reputaţia de destinaţie exotică luxoasă, exclusivistă, cu care au împopoţonat-o, de-a lungul timpului, agenţiile de turism din România. Are zone extrem de elegante, dar şi staţiuni modeste, cu hoteluri sărăcăcioase, precum cel în care am fost cazaţi noi. Însă peisajele sunt, fără excepţie, splendide, palmierii domnesc, marea are luciri de piatră preţioasă. Tuşa de rustic dă insulei farmec şi serenitate, livezile de măslini, migdali şi întinderile de viţă de vie aduc prospeţime brizei, flori viu colorate ornează cu fast fiece gard, prag de fereastră sau margine de drum. Iar Palma de Mallorca, oraşul capitală a insulei, refugiul de vară al Casei Regale spaniole, e o bijuterie, o Barcelona în miniatură, un ispititor loc de promenadă, de shopping sau de preumblări cu scop cultural.
Ce mai tura-vura, abia am ajuns acasă şi deja ştiu unde voi pleca data viitoare, unde mă voi caza (dar mai ales unde nu), ştiu ce mai am de văzut, de revăzut, de mângâiat, de admirat. Abia am părăsit Barcelona şi deja o visez, tremur de nerăbdarea de a-i fi, din nou, aproape, plâng de dorul ei. Dar voi reveni, draga mea, voi reveni...

Copilul - supus, prieten sau stăpân?

Încă nu am copii, iar dacă aş fi avut, nici nu mi-ar fi trecut prin minte să scriu un text ca acesta, cuprinsă fiind, cu siguranţă, de aburii divini ai miracolului de a fi mamă. Aşa că îmi dau dreptul să mă frământ acum, cât mai aştept la poarta unui destin binecuvântat cu urmaşi. Acum cât mai pot avea, fără voia mea, un grăunte de obiectivitate în opinii.
Cunosc, în schimb, femei măritate, cu soţi iubitori şi câţiva prunci agăţaţi de fustă, femei fără noroc, dar cărora iubirea apusă le-a lăsat de mână, dulce povară, fetiţe drăgălaşe şi băieţei năzdrăvani, şi femei ce au ales, obosite de căutarea unei perechi perfecte, să-şi crească singure copiii rezultaţi în urma nopţilor de amor cu scop reproductiv premeditat.
La rândul meu sunt copilul unor părinţi ce m-au crescut aşa cum sincer credeau că-i cel mai bine. Mama-mi dădea palme la fund când nu eram cuminte şi mă răsfăţa cu ciocolată chinezească când eram. Tata mă ajuta la matematică, citea mândru, la petreceri, poeziile compuse stângaci, de mine, dar îmi aducea aminte, cu o voce baritonală care-mi declanşa lacrimile, că nu am voie să-l contrazic. Am învăţat, de mică, să-i salut prima pe bătrâni, să nu mint, să nu aleg bucata cea mai mare de pe masă. Să nu răspund obraznic, să nu am ultimul cuvânt în discuţiile cu cei mari. Să nu cer, să nu pretind, să nu reclam fără temei. Şi-am încălcat aceste reguli, în copilărie, dar cu sfială. Cu teama de a nu fi certată, cu groaza de a nu mă face de ruşine. Iar ele mi-au creionat, pesemne, temperamentul de azi. Şi evit să cer, să pretind, să reclam, câteodata chiar cu temei, într-o lume în care cei mai aplaudaţi oameni sunt cei care ştiu să convingă, ştiu să vândă şi să se vândă scump, ştiu să-şi ceară drepturile răspicat.
Mă uit la copiii de grădiniţă ai unor femei din preajma mea şi nu mă pot obişnui cu priveliştea. Mă uit la emisiuni ca “Super Nanny” şi mă crucesc. Ţânci ce abia silabisesc ţipă către părinţi cu ochii injectaţi de ură. Copii de şcoală îşi insultă bunicii, se tăvălesc pe jos dacă nu li se face pe plac, iar părinţii ridică din umeri a jale şi a neputinţă. Bătaia e interzisă prin lege (iar ăsta e un lucru bun!), comunicarea de la egal la egal e încurajată (asta, sincer, nu ştiu cât e de bine) iar tinerii părinţi sunt forţaţi să uite vechile repere de educaţie şi să se adapteze celor noi. Pe de altă parte, copiii de azi au mai mult curaj, mai multă personalitate, mai multă tărie de a-i înfrunta pe cei din jur şi de a-şi face cunoscute opiniile. Obrăznicia preşcolară este, poate, o temelie necesară pentru a putea supravieţui, în viitor, într-o societate concurenţială. Să fie asta o consolare, însă, pentru mama ce se lasă lovită, fară a riposta, de către pumnii mici ai pruncului său? Pentru familiile ce caută azi, flancate de armate de psihologi, tonul potrivit pentru a comunica şi a ajunge la sufletele zbuciumate ale copiilor lor?
Când e potrivit să fii prieten şi când trebuie să fii părinte (în sensul de autoritate de care să se ţină seama, cu orice preţ) pentru lumina ochilor tăi? Cât să fie răsfăţ şi cât dojană în atitudinea faţă de el, pentru a nu se anula reciproc?
Îmi amintesc cum mă săruta mama în miez de noapte, după o zi în care mă certase crunt, pentru vreo boacănă. Nu adormeam, prea obosită de plâns şi de revoltă, sigură fiind că eu am dreptate, dar tânjeam după împăcare, ştiam că numai îmbrăţişarea ei ma poate linişti. Mi-a mărturisit acum, după ani, că şi ea mă ierta de mult, dar îşi înfrâna dorul de a mă îmbrăţişa prea curând după vorbele menite să-mi deschidă ochii asupra greşelilor mele. Cât mi-aş fi dorit, atunci, să nu mă fi certat deloc, deloc şi doar să mă sărute, de mii de ori.
Dar am crescut şi am vazut părinţi care nu-şi ceartă aproape niciodată copiii şi îi sărută de mii de ori. Şi îi laudă ca răsplată pentru fiecare zâmbet, pentru fiecare desen naiv, pentru fiecare comentariu peltic sau aşa, din senin, pentru nimic anume. Şi sunt sigură că-s sinceri şi mândri şi recunoscători destinului pentru comoara lor, dar, când devine, totuşi, prea mult? De la ce prag încolo vorbelor frumoase li se diluează înţelesul, se banalizează, alunecă în derizoriu, în stereotipie? La polul opus, am văzut o tânără mamă care-i cânta pruncului său şi acesta râdea către ea, îi întindea mânuţele şi obrajii cerşind tandreţe, iar când am întrebat-o de ce nu-l atinge, de ce nu-l ia în braţe să-l sărute şi să-l strângă la piept, mi-a răspuns că băieţeii nu trebuie pupaţi.
Mă consider o femeie modernă, dar am rădăcinile în trecutul care m-a format. Sunt deschisă la nou, dar vechile valori mă trag şi ele de mânecă. Mă cred emancipată când vine vorba despre sex, nu sunt de acord ca un copil să descopere la pubertate că barza n-a avut nici un rol în destinul lui, dar mă oripilează, totuşi, scenele din filmele americane în care cel mic e invitat să se strecoare în pat, lângă părinţii încă plini de sudoare după o partidă de amor şi care-i povestesc, cu lux de amănunte, cum s-a născut el din iubire.
Aşa că azi, când mă încearcă tristeţea că nu mi-a venit încă sorocul să legăn pe braţe un pui carne din carnea mea şi suflet din sufletul meu, mă consolez amar cu gândul că, dacă aş avea un copil, n-aş şti cum e mai bine să mă port cu el. N-aş şti ce reţetă să fur, sau să inventez ca să-l cresc bun, frumos, deştept şi, mai ales, fericit.

Camino - o călătorie care schimbă vieţi

Tocmai m-am întors de la un eveniment pe care-l aştept de ceva timp, pentru care am rezervat, de câteva luni, nerăbdare şi emoţii. Este vorba de o lansare de carte, o carte pe care o cunosc de când era "în faşă", de care am decis să mă îngrijesc, cu un oarecare scepticism, la început, dar care m-a cucerit chiar de la primele pagini. Cartea este jurnalul de călătorie al Veronicăi Drăgoi, este povestea unui traseu celebru, Camino, un pelerinaj spaniol ce-a însemnat parcurgerea, la pas, a 800 de kilometri, cu toată aventura fizică şi emoţională pe care o presupune acest curajos demers.
Veronica Drăgoi debutează literar cu un roman despre curaj, răbdare şi pe alocuri iubire, şi o face pătimaş şi convingător, cu un tonus narativ cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Romanele celebre sunt de obicei triste, sunt apăsătoare, te copleşesc şi te răvăşesc emoţional într-un mod care-ţi diminuează energiile afective. După marile cărţi despre dragoste, război sau drame sufleteşti îţi trebuie timp să te reculegi, să te refaci mental, să-ţi încarci bateriile spirituale, să fii părtaş la o capodoperă te înnobilează cu preţul unui moral prea afectat, deseori, de profunzimea tăioasă a mesajului, deşi calitatea scriiturii e desăvârşită.
Cartea Verei e o carte bună fără a te biciui cu înţelesuri scrijelitoare. Mesajul e simplu, e tonic, e solar, tristeţea e strivită sub entuziasmul aventurii, sub o voioasă determinare de a merge înainte, pe drumul ales, cu orice preţ.
Dacă cititorul e un optimist înnăscut, romanul se va plia firesc pe conturul de invidiat al unui caracter uman vesel şi răzbătător. Dacă cine parcurge povestea Verei are o latură cinică şi-un zâmbet amar, ca subsemnata, va fi cu atât mai fascinat să descopere câtă bucurie, cât umor, cât optimism oferă această carte, fără a face deloc rabat la profunzime, sensibilitate şi stil literar valoros. Veronica Drăgoi e migăloasă în descrierea fiecărui pas şi fiecărei trăiri, fără a fi o clipă plictisitoare. Citind-o îţi doreşti şi tu să fii acolo, pe Camino, experienţele ei te inspiră şi te stârnesc, tenacitatea cu care ea-şi depăşeşte temerile îţi dă curaj, bucuria ei e molipsitoare.
A fost o plăcere să-i corectez manuscrisul, şi mărturisesc că am lăcomia de a mă mai hrăni, încă o dată, din seva energizantă a cărţii, de data asta ca simplă cititoare.
Nu am pretenţia că pot afirma, tranşant, dacă o carte e bună sau proastă. Dar pot spune cu mâna pe suflet când o carte îmi place, când îmi aduce bucurie, când îmi antrenează mintea şi, mai ales, când îmi mângâie inima. Iar Camino este o astfel de carte. V-o recomand.

Dorinţă

Aş vrea să omor zilele
când fericirea ta e nesomnul meu,
când picură în mine, cu otravă,
toate gândurile tale răsfăţate,
nerostite,
când te uiţi la mine cu pleoape vesele,
şi nu mă vezi,
şi nu-mi auzi strigătul ce se zvârcoleşte,
mut,
în spatele zâmbetului tău.

O prinţesă în rochiţă roşie

Sâmbăta trecută am fost la botezul fetiţei prietenului meu bun, Sorin – un moment emoţionant, care mi-a stors câteva lacrimi, deşi nu le-a văzut nimeni, însă la botezuri plâng mai abitir decât la nunţi. Iar la petrecerea de după, asta mică a fost absolut delicioasă, un copil vesel, şi tonic, şi simpatic, o prinţesă în rochiţă roşie, care a flirtat cu toată lumea, a dansat în braţele tuturor celor care au invitat-o, a râs, a gângurit, a plâns câte un pic, doar din când în când, aşa, ca să nu uităm noi că dumneaei e totuşi un bebe, nu numai o domnişoară cochetă şi prietenoasă.

Vă invit s-o admiraţi pe Andreea Alexandra Iuliana !

Fii tu însuţi! (Sau nu, mai bine nu!)

(Din ciclul isterii de primăvară-vară)

Toate îndemnurile moralizatoare din ziua de azi, toate teoriile motivaţionale adunate între coperţi ieftine, colorate, încep şi se termină, obsesiv, cu acest îndemn periculos ca o bombă cu ceas dacă ne supunem lui, aşa, de-a valma, fără pic de introspecţie.
Nu vreau să fiu greşit înţeleasă, nu pledez pentru o plenară lipsă de autenticitate interioară sau exterioară, nu închin ode ipocriziei ca mod de viaţă – deşi în cele mai multe cazuri ea capătă o aură benefică, se numeşte diplomaţie, ori toleranţă, ori elementar bun simţ -, dar nici să acoperi cu acest slogan simplist şi deseori imbecil lipsa oricărei intenţii de şlefuire sufletească sau comportamentală, absenţa celui mai mic interes faţă de impactul pe care neînsemnata-ţi entitate îl are asupra celor din jur, nu mi se pare tocmai în regulă.
Să spui unui prost «Fii tu însuţi!» are vibraţii aproape pleonastice, de parcă ai fi putut presupune că el face, vezi doamne, vreun efort, cât de mărunt, să fie altfel. Iar exemplul ăsta e inofensiv, căci dacă scormonim în adâncimi mai noroioase ale naturii umane, şi deschidem cutia Pandorei slobozind sfatul pe care-l dau toţi când n-au altceva mai bun şi mai deştept de sfătuit, ne trezim că dăm OK-ul celor mai abjecte manifestări, de la râsul zgomotos în public (aşa e firea ei, veselă, ce să-i faci !) până la porniri erotico-criminale demne de ştirile de la ora 5.
Dacă repeţi fără discernământ, tuturor, «Fii tu însuţi!» înseamnă să presupui, în mod eronat, evident, că exemplarul uman din faţa ta e impecabil construit ca personalitate, însă bietul de el, dintr-o pornire masochistă care nu-i dă pace, nu-şi poate etala desăvârşirea şi-şi pune singur măşti care să-l facă de cacao, scuzaţi expresia. Pentru că ce te faci dacă el însuşiul atât de frenetic şi fără noimă invocat e nesuferit? Sau dacă e agasant, curios, insistent, zgomotos, împiedicat, tipicar, timid, nesimţit, mitoman, împrăştiat, agramat, uituc, prost îmbrăcat,................ ? (Şi lista poate continua, completaţi voi pe linia punctată.)
Dacă e ceva de care m-am convins până la cei treizecişiceva de ani pe care-i voi împlini în iunie (să-mi ziceţi la mulţi ani, că-s deprimată dacă nu-mi fac planul la urări) este că autocenzura este un dar preţios, de care e musai să se facă uz. O educaţie solidă face, singură, jumătate din treabă. Şi te opreşte nu de la a fi curajos, ci de la a fi nesăbuit. Nu de la a fi simpatic, ci de la a fi ridicol. Nu de la a fi sentimental, ci de la a fi frivol. Pune limite acolo unde «însuţiul» tău, dacă ar umbla slobod pe alei, n-ar şti unde să le pună.
Poate mă înşel, şi aş vrea să fiu contrazisa, în acest caz. Să te comporţi cum îţi tună o fi vreo virtute? Dacă da, de ce metoda n-a fost adoptată, să zicem, şi la Curtea Angliei? Secole la rând omenirea a fost închistată în reguli rigide de conduită, maniere elegante propovăduite cu biciul, legi de vieţuire în comun pe care dacă nu le respectai puteai sfârşi lovit cu pietre, alungat, dezmoştenit, sau chiar atârnat în ştreang.
Nici chiar aşa, au ridicat pumnul, a revoltă, răzvrătiţii fiecărei epoci, iar acum gata, lupta lor a fost câştigată, în societatea modernă eu-rile umblă mult prea despuiate, s-a dat liber şi ne putem etala, fără zăgaz, personalităţile agasante, firile nesuferite, lacunele educaţionale, viciile periculoase, apucăturile isterice.
Eu nu vreau să fiu eu însămi, că nu toţi merită să-i supun acestui tratament nedrept. Vreau să vorbesc şi să zâmbesc cu îngăduinţă, deşi eu, de fapt, aş tăcea ca un peşte, sătulă mai mereu de mutrele celor din jur. Şi vreau ca şi ceilalţi să fie amabili cu mine, blânzi cu toanele din momentele în care n-am încotro şi sunt eu însămi. Vreau să mai renunţ la cinismul şi sarcasmul care-mi stau în fire, sa fac mişto mai puţin şi să mă pisicesc mai mult, ca toate femeile de succes (la bărbaţi). Vreau să bravez, când mă simt nesigură, căci altfel aş claca. Vreau să-mi dau peste gură când simt c-o iau razna şi spun tâmpenii, vreau să-mi pun, la primele întâlniri, rochia aia frumoasă pe care altfel n-o îmbrac nici sub tortură şi să-mi aşez pe chip şi pe suflet toate măştile menite să pot cuceri. Vreau să fiu naturală în măsura în care naturaleţea mea nu stânjeneşte, aducându-mi deservicii. Nu suport sinceritatea agresivă, genul «ce e-n guşă şi-n căpuşă» îmi repugnă, mi se pare un ţăţism gratuit, o transparenţă vulgară. Prefer oricând dezinvoltura stilată, marca Lady Di, impertinenţei gitane a Ronei Hartner, de exemplu.
Dacă e să fiu în momentul ăsta eu însămi, mă declar enervată la culme de acel « fii tu însuţi » adresat la grămadă, oricum, oricui, iar eu fac urât la nervi şi mă ajută şi faptul că ştiu nişte înjurături suculente, de Titan. Fără un «dar» plantat imediat după şi urmat obligatoriu de instrucţiuni de folosire cumpătată a propriului «eu», îndemnul e chiar răuvoitor, căci te poate arunca în penibil, te poate transforma în animal de circ în faţa unui auditoriu aparent fascinat, dar care-şi dă coate pe la spate. Pentru ca ceilalţi să te aplaude pentru esenţa ta necosmetizată cred că trebuie să fii, de fapt, un farsor desăvârşit, să dai «publicului» exact ce aşteaptă de la tine, părând că nu-ţi dai seama ce şi cum faci. Să ridici fermecător, din umeri, la câte o critică ranchiunoasă, şi să-ţi spui că nu-i poţi mulţumi pe toţi, dar tu de fapt să fi fericit, prin prezenţa ta atent construită, o confortabilă majoritate. Pentru că un alt sfat cretin, de care mă dezic total în forma lui teribilist-zeflemitoare, e «să nu-ţi pese de gura lumii». Lumea e o scenă şi noi suntem, toţi, actori, zicea, parcă, Shakespeare, cu înţelepciunea sa poetică. Omul e un animal social şi trăieşte şi acţionează numai şi numai pentru a primi recunoaştere din partea semenilor săi. Iar când n-o primeşte, bagă capul în nisip şi zice că n-are nevoie de ea. Dar despre asta, poate, într-o revoltă viitoare...

În căutarea frumuseţii

N-am fost niciodată destul de frumoasă. Şi n-am fost nici într-atât de deşteaptă, simpatică, sclipitoare, jovială sau blândă, încât să nu trebuiască să fiu prea frumoasă. M-am luptat mereu cu o plenară mediocritate de ordin estetic şi moral, cu adolescenţa mea tulburată, care mi-a lăsat cicatrici pe obraz şi în suflet, aşa cum m-am luat la trântă tot timpul, şi mai vârtos, cu spiritul meu deloc sprinţar, cu voinţa-mi deseori şubredă, cu dorinţa obsesivă de a mă ridica la un nivel de educaţie, de instruire, care să-mi permită să nu mă fac de ruşine într-o ambianţă socială potrivită aspiraţiilor mele.
Dar “sunt mediocră, iremediabil mediocră” îmi recunosc şi eu, suspinând, precum Otilia lui Felix şi-a lui Călinescu, limitele, “şi poate singura mea calitate este că îmi dau seama de asta”.
Şi totuşi caut, şi caut, cât mă ţin puterile, şi cât mă lasă natura, şi cât vrea Dumnezeu, caut să-mi depăşesc temerile şi angoasele, şi frustrările, iar asta mă costă lacrimi, şi bani, şi singurătate, o tot mai apăsătoare singurătate. Dar vreau să fiu şi frumoasă, bagajul meu intelectual şi sufletesc e mult prea sărac pentru a putea contracara această nevoie pentru unii frivolă. Pentru confortul meu psihic se cer îndeplinite ambele condiţii, tânjesc deopotrivă şi după un trup perfect şi după un contur interior fără cusur. Nu le voi avea niciodată, pe niciunul, la standardul desăvârşirii, atâta mă duce capul să admit. Însă nu mă pot opri să caut, mă încăpăţânez să cred că numai împletind cele două ambiţii voi ajunge la un rezultat care să-mi aducă pacea interioară îndelung visată, mulţumirea de sine, acel self-esteem atât de dificil de tradus în limba unui popor înclinat spre melancolie şi resemnare.
Iar acum nutresc speranţa că, de sub crusta asta maro-sângerie a măştii pe care o port acum, dureros, pe chip, va răsări într-o zi un zâmbet nou, roz, neted, conturat delicat a dorinţe în sfârşit împlinite. Că voi fi cu un pas mai aproape de ce ar fi trebuit, de fapt, să fiu, dacă destinul meu genetic n-ar fi fost atât de nedrept cu mine. Pare că vorbesc în dodii, dar nu pot spune mai mult, nici măcar aşa, fără glas. Cei care mă cunosc, ştiu şi mă înţeleg. Şi speră alături de mine. Iar eu îmi promit mie şi le promit şi lor, că dacă va fi să se întâmple cum mi-am dorit, voi căuta să mă primenesc şi pe interior, căci proaspăta mea frumuseţe, dobândită cam prea târziu, îmi va da, mai mult ca sigur, puteri noi. Şi-atunci voi continua, cu trupul ăsta de lut pe care-l port zilnic agăţat de suflet, să-mi caut fericirea fără să mi se pară că târăsc o cruce prea grea. Vreau să mă împac cu lumea, să desfac, cu zgomot, toate lacătele ce m-au ţintuit până acum, cu sau fără voia mea, într-un peisaj timid, stingher. Vreau să învăţ să râd în hohote, să mă privesc cu drag, să gândesc către mine fără încrâncenare. Sper să reuşesc.

Cartea celor mai frumoase iubiri

“N-am fost niciodată genul care iese la vânătoare şi poate de aceea dorinţa mea nemărturisită şi puţin vinovată avea un parfum aparte... Şi cum fanteziile aparţin celor ce nu le pot îndeplini, mărturisesc de pe acum că n-am întâlnit nicio mare dragoste în acea vacanţă. Însă atunci, în tren, într-un fel ciudat, m-am îndrăgostit...”

Aşa începe povestea mea, publicată în cartea celor mai frumoase iubiri Tango, lansată în duminică sfântă de Florii... O carte pe care am îngrijit-o zile şi nopţi la rând, cu dragoste, peste cuvintele căreia m-am prăbuşit, de nesomn, în ultima săptămână înainte de lansare, o carte pe care am strâns-o în braţe şi am mângâiat-o ca pe un copil, copilul meu, când i-am văzut pentru prima dată coperta lucioasă, elegantă, caldă, abia ieşită din tipar.
Mă tot gândesc cum s-o prezint fără să nu acopăr cu un strat prea gros de subiectivism demersul unei cronici care s-ar fi vrut verticală, realistă, obiectivă. Dar nu pot face asta, fiecare text al acestei cărţi mi-e drag ca şi cum ar fi al meu, pentru că toate întîmplările aşternute în pagină mi-au trecut prin gânduri şi-au coborât, apoi, în suflet, lăsând urme adânci de frumuseţe şi emoţie, pe toate le-am citit şi recitit de zeci de ori, la redactare şi corectură, în multe dintre poveştile pe care le-am parcurs mi-am regăsit propria poveste, propriile lacrimi.
Aş vrea să descriu, pe scurt, structura cărţii, prin care istoriile cuprinse în ea s-au lăsat ordonate într-un mod, sper eu, atractiv. Cartea cuprinde trei capitole mari: primul capitol conţine textele „veteranilor“ Tango, ale editorilor consacraţi ai revistei, prefaţate de fragmente superbe din basme – Frumoasa din pădurea adormită, Lebedele, Răţuşca cea urâtă, Prinţul Fericit etc. Căutând cele mai frumoase pasaje din poveştile pentru copii, le-am recitit integral acum, la maturitate, cu emoţii amestecate şi cu uimire, căci le-am putut pătrunde abia cu mintea şi sufletul de azi, poveţele, umorul deştept, geniul narativ, sfâşietoarea lor tristeţe.
Al doilea capitol al cărţii a fost rezervat textelor câştigătoare ale concursului găzduit, timp de un an, în Tango, „Azi cititoare, mâine scriitoare“, iar în faţa fiecărui calup de câte 2-3 texte am aşezat declaraţii inedite, amuzante, înţelepte, extrase din interviurile oferite în exclusivitate revistei de scriitori, poeţi, muzicieni, artişti sau oameni politici ai prezentului.
Ultimul capitol cuprinde poveştile de dragoste şi de viaţă ale vizitatoarelor blogului Tango, prefaţate de dialoguri celebre din filme. Analogia poveşti filmate - poveşti ale oamenilor obişnuiţi creează senzaţii răscolitoare, dovedeşte că în faţa marilor provocări ale iubirii, ale morţii, ale disperării nu există, aşa cum poate ne-am aştepta, antiteza drame cu ştaif - suferinţe banale, ci tot ceea ce trăim, toate iluziile pentru care ne zvârcolim şi ardem ani buni de viaţă demonstrează viguros că între eroi şi anonimi ai tristeţii zidul e şubred, contrastele sunt mult mai diluate decât am putea crede.
Vă recomand această carte din motive amestecate, care pe mine mă emoţionează deopotrivă de tare: pentru textele lui Alice Năstase, Simona Catrina şi istoria de amor absolut spectaculoasă a Aurorei Liiceanu. Pentru povestea mea din tren, iubirea adevarată care ar fi putut să fie. Pentru că multe dintre mărturisiri dezvăluie, cu har literar, adevăruri absolut răvăşitoare. Pentru că are, datorită Art Directorului de la Tango, Ionuţ Banuţă, cea mai frumoasă copertă pe care am atins-o vreodată. Pentru că sunt mândră de ea.

Sclipire de geniu

Am văzut acum câteva zile un film care mi-a mers la suflet şi mi-a mai deschis mintea obişnuită, oarecum, cu o funcţionare uşor blazată şi un avânt temperat. Filmul se cheamă Flash of Genius – Sclipire de geniu, am tradus eu, şi cred că aşa se traduce – şi este despre truda unui simplu profesor universitar de a-şi apăra cu orice preţ munca, invenţia aparent banală, dar care a revoluţionat, la acea vreme, lumea automobilistică.
Robert Kearns este cel care, într-o zi cu cer plângăcios a anului 1963, a realizat că ştergătoarele maşinii sale sunt obositoare pentru ochi din cauza mişcării lor constante, a semirotaţiilor de o continuitate inutilă uneori şi ineficientă în caz de ceaţă sau de ploi mărunte. Şi-atunci s-a gândit la ochiul uman, scăldat mereu de lacrimi, la pleoapele care se închid, când şi când, să cureţe lichidul sărat, la pauza bine dozată dintre clipiri, fără de care privirea noastră ar fi chin continuu, o zbatere neîntreruptă, de gene.
Şi aşa au apărut ştergătoarele intermitente pentru parbriz, cele pe care le folosim astăzi fără să le băgăm în seamă funcţionarea isteaţă, fără să realizăm că lipsa acelui timp mort dintre două curse ale lor ne-ar face şoferia pe timp de ploaie un calvar.
Însă filmul nu este despre laurii cu care Robert Kearns a fost premiat pentru invenţia sa. A fost un patent recunoscut cu greu, o luptă dusă în ani, împotriva colosului Ford, care-i furase, cu tupeul specific marilor şi bogatelor concernuri, ideea. Un război soldat cu o victorie tardivă, în urma căruia familia i s-a destrămat, anii cei mai frumoşi s-au irosit, iar milioanele de dolari obţinute în urma unui proces dur n-au putut compensa aceste uriaşe pierderi sufleteşti.
Nu vreau să povestesc mai mult, ca să nu voalez farmecul şi suspansul acţiunii, vreau doar să vă recomand acest film splendid, rămas pe nemerit în umbra celorlalte filme bune sau poate mai puţin bune, lansate cu pompă în 2008. Nu cred că Flash of Genius a ajuns la noi, pe ecrane, dar pe DVD sau prin alte locuri despre care nu-i frumos să vorbesc sigur a ajuns.
Nu ocoliţi această lecţie de tenacitate, de curaj, de perseverenţă, de simţ justiţiar – chiar dacă nu se lăfăie niciun superstar pe genericul filmului. E o poveste adevărată, pusă în scenă cu har, jucată fără cusur.

PS: Scena din timpul procesului, în care Kearns foloseşte, în apărarea sa, analogia cu un roman al lui Dickens, este genială!

Violently Happy

Acum vreo două zile am apelat-o pe messenger pe o amică de-a mea cu un trecut apropiat cam tumultuos. Adică o căsnicie recent distrusă (pentru că aşa a vrut el), nişte vise comune destrămate fără preaviz, mă rog, o gamă de întâmplări ale căror istorisiri îmi izbesc atât de des urechile în ultima vreme, încât suferinţa din dragoste a devenit aproape un clişeu cotidian, cam toate poveştile cunoscuţilor mei sunt triste, sunt despre singurătate ori despre neîmpliniri în amor, toţi se zbuciumă, caută şi nu găsesc, renunţă la ceva, pierd câte ceva. Iar eu simt că aparţin dureros acestui lot de semeni ai mei care orbecăie pe drumuri rătăcite, înfundate, care plutesc în derivă pe mări tot mai învolburate, aparent fără liman.
Dar să revin la acea sesiune de messenger. Departe, totuşi, de tastele mele, în acel miez de zi, peroraţia de mai sus, căci la acea oră mă lălăiam leneşă pe net şi nu m-a dus mintea decât s-o-ntreb banal, cu o curiozitate plictisită, aşa cum facem toţi când ne mănâncă să iniţiem discuţii pe chat: “Ce faci?”
Răspunsul ei a venit prompt şi m-a încremenit o secundă în scaunul meu comod, de birou, dând ferestruicii de Yahoo o aură aparte, care mi-a strepezit privirea: “Sunt fericită!”
În faţa neaşteptatei alăturări de cuvinte, inima mi-a amuţit, pentru o secundă, şi am căscat nişte ochi mari, miraţi până la refuz, ca ai portarului de la Luvru în faţa Mona Lisei cu zâmbet enigmatic şi strâmb, ca ai lui Bulă, la vederea girafei care nu există, din celebrul banc. Mai mult, neuronii nu mi s-au repliat în timp util, aşa ca replica mea s-a lăţit, tembelă, pe ecranul de un alb luminos: “Dar de ce?”
Fata a răspuns, bineînţeles, întrebării mele cretine. Era îndrăgostită din nou, şi dragostea ei împărtăşită tocmai născuse, pentru ea, speranţe eliberatoare, euforii gingaşe, iar pentru cinismul meu monştrii lingvistici pe care-i crezusem, ca pe Tyrannosaurus Rex, de mult dispăruţi. Fericirea ei proaspăt regăsită m-a încălzit brusc şi mi-a făcut aerul din jur mai plăcut respirabil, deşi mi-a trezit o invidie ciudată, de care iniţial m-am simţit ruşinată, dar pe care am îmbrăcat-o apoi frumos, în bucurie, în speranţe înmugurite pentru viitorul amicei mele şi-n leac salvator pentru cicatricele propriului meu trecut.
Mă arde un pic pe suflet când văd oameni fericiţi, aş fi ipocrită să nu recunosc, nu ştiu să reacţionez firesc, mă pricep mai bine să consolez şi să fiu consolata, să-mi plâng de milă sau să mângâi, pe umărul meu, creştete obosite de neputinţă şi disperare. Dar fericirea entuziastă a prietenei mele mi-a făcut ziua mai senină, mi-a mai îmblânzit blazările, mi-a mai ciobit sarcasmul.
Iar azi, statusul ei de pe messenger, “violently happy”, mi-a aprins un zâmbet larg, ghiduş. Titlul straniei melodii lui Bjork mi-a desenat în suflet imagini pastelate, mi-a resuscitat optimismul obişnuit, de prea multă vreme, să agonizeze, mi-a mai curăţat de vreascuri, măcar pentru o zi, drumul şerpuit pe care destinul m-a aşezat.

True Love

Am primit deunăzi un mail, dintr-acelea care se forwardeaza intens, cu cele mai spectaculoase fotografii ale anului 2008. Mie asta mi-a părut cea mai spectaculoasă, de aceea o postez aici. De ce? Nu ştiu exact. Poate pentru că pisica din poză seamănă tare cu Milka, birmaneza mea dragă.
Poate pentru că şi eu semăn mult cu acest şoricel când mă agăţ, naiv, de tandreţuri înşelătoare, de iubiri imposibile, de prietenii aparent fără sens şi fără sorţi de izbândă. Poate pentru că, undeva, într-un ungher de suflet, ascunse nu prea bine sub cinism şi blazare, pulsează în mine nevoia duioasă de afecţiune, dorinţa de integrare şi acceptare, speranţa că, oricât de crude mi-ar fi experienţele de zi cu zi, mai există totuşi dragoste pe lume, acea dragoste fără motiv şi fără temeri, acea dragoste care mai ştie să învingă, chiar dacă nu tot, care mai îndrăzneşte să surprindă, chiar dacă nu pe toţi.

Cel mai tânăr pământ, al celor mai vechi emoţii

Mărturisesc de la început că înainte de această călătorie mai fusesem în deltă când aveam vreo cinci sau şase ani şi singurele mele amintiri de acolo erau băşicile imense şi tari ca nişte nasturi, de la muşcăturile de ţânţari, pe care mi le oblojea mama cu alifie chinezească, mentolată. Aşa că mă întreb cum aş putea eu, «copil de asfalt», să fac pe cineva să privească delta prin ochii mei, pentru care cele mai vii şi recente emoţii au fost stârnite de colecţiile de primăvară-vară de prin vitrinele de la Mall. O să încerc, totuşi.

Conduşi de Dunăre
Călătoria propriu-zisă a început în port la Mahmudia, unde ne-am îmbarcat (un grup de vreo douazeci de turişti) pe un vaporaş mic şi zgomotos, înălţat la prora şi aproape scufundat la pupa, încât eu, în momentul în care l-am văzut, am încercat să-mi amintesc repede Legea lui Arhimede, ca să mă asigur că va fi respectată. Şi a fost, nici o grijă, temerile mele erau departe de a fi întemeiate.
Era după-amiază, o zi călduţă de primăvară, şi noi, fetele, aşteptând cu pletele în vânt ca aburul de stropi minusculi să ne lovească prietenos peste obraz, am sfârşit apoi încotoşmănate cu tot ce aveam prin bagaje, căci pe măsură ce pătrunzi pe canalele Dunării, delta are anotimpul ei propriu, cu un vânt pătrunzător şi un soare parşiv.
Eu, care nu sunt un monument de răbdare, am crezut că drumul de peste trei ore de la Mahmudia la Sfântu Gheorghe îmi va părea nesfârşit, pe o Dunăre tulbure şi învolburată după ploi, ce-şi dezvăluia parcă ameninţător malurile înalte, ciobite, sau joase şi străjuite de copaci cu tulpinile inundate şi ramuri rupte de furtună, căzute din loc în loc pe câte o lotcă părăsită, răsturnată. Mi-era chiar puţin teamă, m-am văzut primită cu o oarecare răceală de o natură indiferentă, arogantă, obosită parcă după o luptă. Simţeam că invadăm cu prea multă nonşalanţă o intimitate la care n-ar trebui să avem acces. Dar poate că, puşi la încercare, trebuia să merităm darul nepromis de la capătul drumului.
Apropiindu-se de vărsare, canalul relativ îngust se lăţeşte treptat şi natura prinde viaţă pe malurile mai bogate, mai însorite şi mai verzi. Ca de nicăieri iţi apar sub privire stoluri de păsări ale deltei, stârci si cormorani, zburătăcind agitate laolaltă cu pescăruşi, cu nori de gâze sclipitoare şi dincolo de ele ţi se dezvăluie linia de orizont, ca un liman auriu, peste care poţi doar ghici prezenţa mării.
Deşi încă nu ţi se arată, marea se face simţită prin aerul nehotărât, dulce-sărat şi prin malurile ce devin nisipoase pe măsură ce te apropii de ultimul popas posibil, Sfântu Gheorghe.
Am acostat spre seară şi când am urcat pe pontonul îngust, din bârne de lemn, am fost primiţi cu orăcăit de broaşte – era perioada lor de nuntă – şi lumini de felinar. Am fost răsfăţaţi cu o cină în aer liber, sub stele, înconjuraţi de torţe făcute din bambus şi papură.

Ultimul copil al deltei

Sfântu Gheorghe e o fâşie foarte tânără de pământ, născută din apa mării acum numai 150 de ani, înconjurată de câmpuri marine cu sărături, cu dune de nisip şi bălţi pe partea dinspre mare şi canalele despletite ale Dunării, mărginite de grinduri cu plantaţii de plop şi zăvoaie de salcie, pe cealaltă parte. Pe grinduri, dacă ai noroc, te poţi întâlni cu fazani, căprioare şi cai sălbatici. Însuşi celebrul Jacques Yves Cousteau a declarat, după o expediţie ce a inclus şi acest tărâm, că este cea mai frumoasă şi mai sălbatică zonă de deltă de pe Terra.
Satul pare rupt de timp, casele au acoperişuri de stuf, ornamente din lemn traforat şi sunt vopsite în culori vii, bătute de vânt. Nu există maşini, singurele mijloace de locomoţie fiind trăsurile trase de cai şi bicicletele. Am închiriat şi eu din complexul turistic, o bicicletă dichisită, pentru o plimbare prin sat, şi o manevram cu greutate pe străduţele neasfaltate şi nisipoase, cu mâinile încordate pe ghidon, când un localnic m-a depăşit râzând, călare pe o răpciugă de bicicletă ruginita, înaintând semeţ, cu ambele mâini în aer. Şi apropo de virtuozitate, la Sfântu Gheorghe am văzut cei mai mari şi mai frumoşi cai, călariţi cu măiestrie de săteni, fără şa sau hăţuri...

Reverii…
Zona turistică a fost creată cu grijă, perfect încadrată în peisaj. Situată chiar lângă sat, cu vile cochete si bungalouri în parte suspendate deasupra apei, e înconjurată de o salbă de lacuri miniaturale, cu nuferi şi broaşte, locuite de familii de raţe sălbatice.
În prima noapte, după drumul istovitor, am dormit toţi buştean, în paturi mari şi comode, în camere de un lux neostentativ, cu mobilier colonial din bambus şi drapaje din in brut, ce aduc în interior o lumină difuză, subtilă.
Revenind la amintirile mele din copilarie, de care vorbeam la început, n-am retrăit, din fericire, acele momente, pentru că zona este acum tratată cu substanţe de protecţie împotriva ţânţarilor.
Cei ce păstoresc acest loc şi-au dat silinţa să ofere turiştilor tot confortul şi au reuşit, însă s-au încăpăţânat şi bine au făcut, să nu întineze acest ultim colţ de natură virgină cu prezenţa agresiv penetrantă a radiourilor şi televizoarelor. N-am intrat însă în sevraj mediatic, cum aş fi crezut, ochii mei n-au avut timp şi motive să se plictisească.

…şi aventură
În singura zi plină petrecută acolo, după masa de prânz era programat să vedem marea, ce se află la 15 - 20 de minute de mers pe jos de la complexul turistic. Cum aerul tare şi curat te îndeamnă la mâncare şi somn în exces, eu şi colega mea de cameră am aţipit şi am întârziat la întalnirea stabilită cu restul grupului. După ce ne-au aşteptat o vreme, ceilalţi au plecat spre mare cu hipobusurile, un fel de titicare trase de cai, căci zona se anunţase a fi inundată, după ploile torenţiale din ultima vreme.
Noi două n-am vrut să rămânem mai prejos şi să ratăm excursia, aşa că n-am ţinut seama de avertismente şi, când ne-am trezit, am pornit-o voiniceşte pe jos, singure, spre mare. Pe măsură ce ne depărtam de sat, terenul devenea mlăştinos, plin de bălţi formate între dune de nisip şi tufişuri de ciulini.
Ne-am descălţat şi am trecut cu pantalonii suflecaţi şi cu picioarele goale prin mlaştina caldă, nisipoasă şi incredibil de curată, dacă se poate spune asta despre o mlaştină. Şi se poate, căci era un noroi mătăsos, cu iz plăcut, uşor sărat. Am reuşit să ajungem, într-un târziu, pe plaja sălbatică cu nisip fin, ciulini şi scoici mari, şi ne-am repezit cu picioarele în marea verde -maronie, nefiresc de caldă pentru acea perioadă primăvăratică din an.

Un dar nepreţuit
Nu puteam pleca din deltă fără a ne aventura spre vărsare, pe canalele înguste ale Dunării, aşa că, în ultimele ore ale excursiei, ne-am îmbarcat câte patru în lotci negre, pescăreşti, conduse de lipoveni. Dunărea părea mai liniştita acolo, însă ni s-a spus că e o înşelătorie, curenţii sunt puternici şi pândesc parşiv sub o pojghiţă prietenoasă de luciu de apă. Pe maluri se întindeau câmpuri de stuf, sălcii pitice şi papură semeaţă. Alaiul nostru de bărci speria cârdurile de pelicani ce se desprindeau de apă, rând pe rând, la vederea noastră, şi zburau apoi aliniaţi cu o precizie milimetrică, planând într-un sincron perfect.
La capătul drumului am pătruns brusc din canalul îngust în golful larg, scăldat de soare, mărginit la orizont de insula Sacalin, o limbă de pământ lungă de douăzeci de kilometri şi foarte îngustă, ce porneşte de la gura braţului Sf. Gheorghe şi se întinde între Dunăre şi mare, ca o strajă. Lipoveanul nostru ne-a povestit că la începutul secolului douăzeci Sacalin era mult mai scurtă şi ascunsă în mare, iţindu-se din apă doar cu câteva bancuri de nisip ce depăşeau cu puţin nivelul mării, astfel încât, în timpul războiului, nemţii şi-au împotmolit navele în ea, fiind dovediţi apoi de ruşi.
Dincolo de Sacalin, ultima barieră în calea fluviului, începe marea. Nu sunt o persoană religioasă, însă priveam în larg şi puteam să jur că Dumnezeu locuieşte acolo, în zare, în acea îngemănare splendidă dintre două lumi, unde cerul, de un albastru marmorat, pare surprinzător de aproape.

Am părăsit delta abia spre seară, îmbarcaţi pe acelaşi vaporaş gălăgios, şi mă simţeam obosită dar în acelaşi timp plină de senzaţii de neexplicat, golită de temeri, liniştită, senină.
Cred că sunt naţii care ar ucide, poate, ca să ajungă să subjuge, să stăpânească sau să se închine acestor locuri de o frumuseţe tulburatoare.
Noi suntem binecuvântaţi că le avem şi nu ne ramâne decât să ne apropiem, din când în când, pentru a le înfrunta cu delicateţe măreţia şi pentru a le cere apoi cu umilinţă, drept tribut, câte o porţie de fericire.

Ceilalţi

Nu, nu este o recenzie a filmului cu Nicole Kidman şi câteva fantome, ci se vrea una a mediului social din care fac parte. Căruia şi EU îi aparţin! Fac aceasta vehementă şi zgomotoasă subliniere cu un scop bine definit, o să vedeţi imediat care.
Am observat în nici prea scurta nici prea zbuciumata mea existenţă de până acum că oamenii, atunci când vorbesc despre cele mai rele, nesimţite sau mârşave lucruri care se întâmplă în imediata lor apropiere, se autoextrag din poveste cu o dezarmantă candoare. Da, şi eu fac asta, sper că nu deranjant de des. “Persoanele de faţă se exclud!” este o vorbă pe care o plescăim cu încântare când ne referim la noi înşine sau cu falsă politeţe când vrem să scoatem porumbelul fără să lezăm orgoliul partenerului de bărfă. Zicală stupidă, de care facem (ab)uz când ne mănâncă limba să spunem ceva nasol despre alţii nu foarte diferiţi, însă, de noi, când vrem să dăm bine de înţeles că nicio mea culpa nu e luată în calcul sau când, de fapt, batem şaua să priceapă iepele din jur.
Iar subiectul care mie-mi place cel mai tare este cel despre ROMÂNI, despre cum sunt EI, despre cum ar trebui EI să fie, despre cum nu se pot EI schimba. Şi nici nu vor, că-s căpoşi românii aştia! Am însăilat mai jos un exemplu vulgar, pentru mai mult amuzament, dar daca ne privim în oglinda noastră intelectualizată şi mai frumos grăitoare, tot sunt şanse mari să detectăm la fel de ilare similitudini.

“Românii sunt nişte nesimţiţi. Aruncă sticle-n pădure. Scuipă pe asfalt. Îşi bat copiii. Se bagă în faţă, la coadă. Îţi fură căruţul de supermarket, dacă-i gol şi nu eşti mereu cu ochii pe el. Vorbesc tare. Lipesc guma sub birou. Se îmbrâncesc în tramvai. A...nu, nu eu! Ceilalţi!
Eu sunt un om civilizat, educat, la locul meu! Am cei 7 ani de-acasă! Bine, mai depăşesc şi eu pe linia de tramvai, dar numai când mă grăbesc. Ceilalţi nu se grăbesc, unde să se grăbească, căci românii ăştia au un maaare defect: nu le place munca, domne! Sunt leneşi! A, nu, nu de mine vorbeam! Ba da, sunt român. Da' eu am muncit de m-am spetit pentru comunişti şi apoi pentru toţi împuţiţii de patroni... Aşa că mi-am băgat picioarele şi mi-am făcut firma mea. Da, deci şi eu sunt patron acum... dar ce vrei mata să insinuezi?
Domne, ce frumos e la nemţi! Ce case pline de flori au! Ce grădini! Cică fac concurs, cine are casa mai mişto. A, nu, eu n-am flori, că-s alergic. Şi uit să le ud. Am eu timp să văd de flori, dom’le? Tocmai îţi zisei că-s patron! Muncesc toată zi-u-li-ca!
Azi, în tramvai, un golan, un ordinar, a îmbrâncit o femeie şi i-a furat portofelul! Domne, NIMENI nu s-a băgat! Stăteau toţi şi se uitau, le era frică! Auzi tu, cică te taie cu lama pe faţă, dacă te dai şmecher. Ce să fac io, n-am făcut nimic, mi-am văzut de treaba mea, că am copii acasă. Dar ţara asta a ajuns Texas, apără-mă, păzeşte-mă, mori cu zile, pe stradă, în văzul lumii!
Românii nu-s amabili deloc, dom'le. Tunde-o puştiule de-aici, că nu ştiu unde e strada aia! Aşa, cum ziceam... merg încruntaţi pe stradă, bodogănesc. Dacă intri într-o crâşmă, nici nu se uită chelneriţa aia la tine! Şi nu zâmbeşte, zici c-a făcut-o mă-sa tristă! Numa să-ţi ia banii, mama lor de hoţi. Da, eu am un butic. Ce, management şi comunicare? Ce-mi trebe mie de-astea? La sfârşit de lună adun şi văd dacă am ce pune pe masă luna următoare. Şi ăsta-i managementul. Las că prea multă comunicare nu-i bună, vorbă multă sărăcia omului. Omul tre să intre la mine-n prăvălie, să ia repede ce vrea şi să facă loc la altu'. Marfa vândută nu se schimbă.
Vin sărbătorile astea şi zici c-au înnebunit toţi.
C-a dat strechea-n ei. Românii sunt nişte beţivi dom'le! Numa irlandezii aia cică beau mai mult. Şi mănâncă, mănâncă românu’ cu şapte guri. Cică
n-are bani, da’ sâmbătă n-ai loc s-arunci un ac la Cora! Zici că s-ar da gratis totul! C-am stat o oră la casă, mă luaseră toate transpiraţiile. Hai c-am plecat, te pup. Păi unde să mă duc, mă duc la ţară, că vine Paştele! Să iau mielul şi damigeana de vin, că după aia plânge masa, frumos îi? Doar e sărbătoare mare! Hai că mai vorbim, asta e, ce să-i faci. Avem o ţară frumoasă, păcat că-i locuită! Peisajele-s faine, da’ oamenii-s de căcat.”

Nimic despre iubire

Nu ştiu dacă mi-am găsit perioada cea mai potrivită din an pentru a scrie astfel despre ea, adică despre iubire. Paradoxal, deşi tânjesc după calmul inimii şi împlinirea sufletului meu într-un etern şi miraculos amor, am ajuns la un fel de saturaţie când vine vorba de idealizarea conceptului sau, dimpotrivă, de bagatelizarea lui. Vorba lui Mircea Badea, “nu mai pot cu iubirea”. Unde mă întorc, iubire şi iar iubire. Toţi o cântă, o slăvesc, o caută acolo nu e şi, cel mai trist, nici nu va fi.
Câte cruci să mai poarte acest sentiment straniu, extrem de fragil? Câte aşteptări debile să mai împlinească, câte eternităţi să mai umple, câte utopii să mai alimenteze? Cât să mai rabde, nobila şi firava iubire, să o mai împopoţonăm, de Valentine’s, cu adorabile inimioare chicioase, câte mărtişoare de tinichea să-i mai atârnăm în piept, cât busuioc uscat să-i mai vârâm sub pernă, câţi trandafiri ofiliţi să-i mai lăsam pe preş, la uşă, pentru că treburi mai importante ne smulg, mai mereu, din cea mai frumoasă şi tandră aşteptare...? Cât să-i mai promitem, orbeşte, şi să nu ne ţinem de cuvânt? Câte rime împleticite, câte sonerii haioase-hidoase, de telefon mobil, să-i mai dedicăm?
Astăzi, în autobuz, doi puştani -un el şi o ea-, proaspăt posesori de buletin, se ţoncăneau lângă mine în timp ce conversau banal, agramat. Schimbul de salivă, plescăit, dintre ei, mi-a creat un sentiment nedefinit, de silă amestecată cu ciudă. De parcă aş fi văzut un câine răpciugos jucându-se prin băltoace cu o mingiuţă de aur pe care eu, dacă aş fi avut-o, aş fi preţuit-o altfel, aş fi ştiut să n-o murdăresc. Aş fi meritat-o.
Dar am ajuns să am alergii virulente – am mai scris asta – şi la superbele, seraficele filme de dragoste. Romantismul leşios a ajuns să-mi lase gust amar, cleios, de înjurătură. Găsesc expunerea marilor defecte ale naturii umane – aplecarea spre violenţă, minciuna, infidelitatea, erotismul grotesc şi confuz – mai credibilă decât spuma zaharisită a unui “I love you” urmat de un “forever” facil de plantat într-un film, dar indecent de limitat în timp, în lumea reală, câteodată cu durata de viaţă a declaraţiei în sine, vulgar de inconsistent. Cad pradă şi eu, cu o slăbiciune demnă de idealuri mai măreţe, ispitei că aş putea iubi o viaţă pe cineva (nu ştiu pe cine, întotdeauna obiectul dragostelor longevive până la extrem e proiectat undeva în viitor, cumva mai presus de umanul ordinar, un specimen al realităţii imediate nici n-ar fi demn de o atât de fără cusur şi fără de sfârşit povară sentimentală) şi că, şi mai ilar, cineva-ul ăsta m-ar putea iubi, întreaga şi automat zbuciumata lui existenţă, numai pe mine. Conceptul e, pe cât de atractiv şi legitim (să accepţi că te mulţumeşti cu mai puţin e de un absurd axiomatic), pe atât de periculos.
Mă sfâşie şi mă îngrozeşte faptul că orice tip de abordare a subiectului “iubire” – din perspectiva erotică, bineînţeles – îmi alimentează suferinţele cu o abilitate aproape artizanală, şi absolut niciun fel de trăire, de la detaşarea ipocrită, până la implicarea nebunească, la limita absurdului, nu e în stare să-mi garanteze măcar un strop labil de fericire. Iar neabordarea lui mă dezumanizează, îmi neagă fiinţa, îmi strică rostul de timidă aspirantă la un strop de divinitate. Sunt omul extremelor, nu mă pot bălăci în ape călduţe - deşi aş vrea, aş vrea! – mă zbat a neputinţă între patima tembelă şi un soi de indiferenţă malignă, răutăcioasă. Ce-i în mijloc mi-e străin şi-mi face silă, deşi cantonarea în extreme e întotdeauna o inutilă şi stupidă pierdere de energie.
Şi cum spuneam... am obosit să vorbesc despre iubire. Am obosit s-o privesc, s-o judec, s-o alung, s-o invidiez, să plâng în faţa vitrinei ei cu minuni, să-i scormonesc prin tomberoane. Vreau s-o trăiesc şi atât. Altfel, m-am săturat să-mi pierd timpul cu ea.

Fuga

Unde te poţi ascunde în lumea asta nu prea mare? Unde poţi fugi de cei care-ţi amintesc de slăbiciunile tale, de neîmplinirile tale, cât de mult te poţi depărta, până spre indiferenţă, până spre uitare, de iubiri care nu te mai vor, de iubiri care nu te-au vrut niciodată, de iubiri care nu te vor vrea nicicând? Cât poţi lăsa de în urmă joburi pe care nu le mai vrei, oameni care nu te mai cunosc, visuri imposibil de împlinit- că doar de-aia se numesc visuri-, ţeluri prea târziu de atins? Unde? În alt oraş? În altă ţară? În alt destin?