În căutarea frumuseţii

N-am fost niciodată destul de frumoasă. Şi n-am fost nici într-atât de deşteaptă, simpatică, sclipitoare, jovială sau blândă, încât să nu trebuiască să fiu prea frumoasă. M-am luptat mereu cu o plenară mediocritate de ordin estetic şi moral, cu adolescenţa mea tulburată, care mi-a lăsat cicatrici pe obraz şi în suflet, aşa cum m-am luat la trântă tot timpul, şi mai vârtos, cu spiritul meu deloc sprinţar, cu voinţa-mi deseori şubredă, cu dorinţa obsesivă de a mă ridica la un nivel de educaţie, de instruire, care să-mi permită să nu mă fac de ruşine într-o ambianţă socială potrivită aspiraţiilor mele.
Dar “sunt mediocră, iremediabil mediocră” îmi recunosc şi eu, suspinând, precum Otilia lui Felix şi-a lui Călinescu, limitele, “şi poate singura mea calitate este că îmi dau seama de asta”.
Şi totuşi caut, şi caut, cât mă ţin puterile, şi cât mă lasă natura, şi cât vrea Dumnezeu, caut să-mi depăşesc temerile şi angoasele, şi frustrările, iar asta mă costă lacrimi, şi bani, şi singurătate, o tot mai apăsătoare singurătate. Dar vreau să fiu şi frumoasă, bagajul meu intelectual şi sufletesc e mult prea sărac pentru a putea contracara această nevoie pentru unii frivolă. Pentru confortul meu psihic se cer îndeplinite ambele condiţii, tânjesc deopotrivă şi după un trup perfect şi după un contur interior fără cusur. Nu le voi avea niciodată, pe niciunul, la standardul desăvârşirii, atâta mă duce capul să admit. Însă nu mă pot opri să caut, mă încăpăţânez să cred că numai împletind cele două ambiţii voi ajunge la un rezultat care să-mi aducă pacea interioară îndelung visată, mulţumirea de sine, acel self-esteem atât de dificil de tradus în limba unui popor înclinat spre melancolie şi resemnare.
Iar acum nutresc speranţa că, de sub crusta asta maro-sângerie a măştii pe care o port acum, dureros, pe chip, va răsări într-o zi un zâmbet nou, roz, neted, conturat delicat a dorinţe în sfârşit împlinite. Că voi fi cu un pas mai aproape de ce ar fi trebuit, de fapt, să fiu, dacă destinul meu genetic n-ar fi fost atât de nedrept cu mine. Pare că vorbesc în dodii, dar nu pot spune mai mult, nici măcar aşa, fără glas. Cei care mă cunosc, ştiu şi mă înţeleg. Şi speră alături de mine. Iar eu îmi promit mie şi le promit şi lor, că dacă va fi să se întâmple cum mi-am dorit, voi căuta să mă primenesc şi pe interior, căci proaspăta mea frumuseţe, dobândită cam prea târziu, îmi va da, mai mult ca sigur, puteri noi. Şi-atunci voi continua, cu trupul ăsta de lut pe care-l port zilnic agăţat de suflet, să-mi caut fericirea fără să mi se pară că târăsc o cruce prea grea. Vreau să mă împac cu lumea, să desfac, cu zgomot, toate lacătele ce m-au ţintuit până acum, cu sau fără voia mea, într-un peisaj timid, stingher. Vreau să învăţ să râd în hohote, să mă privesc cu drag, să gândesc către mine fără încrâncenare. Sper să reuşesc.

Cartea celor mai frumoase iubiri

“N-am fost niciodată genul care iese la vânătoare şi poate de aceea dorinţa mea nemărturisită şi puţin vinovată avea un parfum aparte... Şi cum fanteziile aparţin celor ce nu le pot îndeplini, mărturisesc de pe acum că n-am întâlnit nicio mare dragoste în acea vacanţă. Însă atunci, în tren, într-un fel ciudat, m-am îndrăgostit...”

Aşa începe povestea mea, publicată în cartea celor mai frumoase iubiri Tango, lansată în duminică sfântă de Florii... O carte pe care am îngrijit-o zile şi nopţi la rând, cu dragoste, peste cuvintele căreia m-am prăbuşit, de nesomn, în ultima săptămână înainte de lansare, o carte pe care am strâns-o în braţe şi am mângâiat-o ca pe un copil, copilul meu, când i-am văzut pentru prima dată coperta lucioasă, elegantă, caldă, abia ieşită din tipar.
Mă tot gândesc cum s-o prezint fără să nu acopăr cu un strat prea gros de subiectivism demersul unei cronici care s-ar fi vrut verticală, realistă, obiectivă. Dar nu pot face asta, fiecare text al acestei cărţi mi-e drag ca şi cum ar fi al meu, pentru că toate întîmplările aşternute în pagină mi-au trecut prin gânduri şi-au coborât, apoi, în suflet, lăsând urme adânci de frumuseţe şi emoţie, pe toate le-am citit şi recitit de zeci de ori, la redactare şi corectură, în multe dintre poveştile pe care le-am parcurs mi-am regăsit propria poveste, propriile lacrimi.
Aş vrea să descriu, pe scurt, structura cărţii, prin care istoriile cuprinse în ea s-au lăsat ordonate într-un mod, sper eu, atractiv. Cartea cuprinde trei capitole mari: primul capitol conţine textele „veteranilor“ Tango, ale editorilor consacraţi ai revistei, prefaţate de fragmente superbe din basme – Frumoasa din pădurea adormită, Lebedele, Răţuşca cea urâtă, Prinţul Fericit etc. Căutând cele mai frumoase pasaje din poveştile pentru copii, le-am recitit integral acum, la maturitate, cu emoţii amestecate şi cu uimire, căci le-am putut pătrunde abia cu mintea şi sufletul de azi, poveţele, umorul deştept, geniul narativ, sfâşietoarea lor tristeţe.
Al doilea capitol al cărţii a fost rezervat textelor câştigătoare ale concursului găzduit, timp de un an, în Tango, „Azi cititoare, mâine scriitoare“, iar în faţa fiecărui calup de câte 2-3 texte am aşezat declaraţii inedite, amuzante, înţelepte, extrase din interviurile oferite în exclusivitate revistei de scriitori, poeţi, muzicieni, artişti sau oameni politici ai prezentului.
Ultimul capitol cuprinde poveştile de dragoste şi de viaţă ale vizitatoarelor blogului Tango, prefaţate de dialoguri celebre din filme. Analogia poveşti filmate - poveşti ale oamenilor obişnuiţi creează senzaţii răscolitoare, dovedeşte că în faţa marilor provocări ale iubirii, ale morţii, ale disperării nu există, aşa cum poate ne-am aştepta, antiteza drame cu ştaif - suferinţe banale, ci tot ceea ce trăim, toate iluziile pentru care ne zvârcolim şi ardem ani buni de viaţă demonstrează viguros că între eroi şi anonimi ai tristeţii zidul e şubred, contrastele sunt mult mai diluate decât am putea crede.
Vă recomand această carte din motive amestecate, care pe mine mă emoţionează deopotrivă de tare: pentru textele lui Alice Năstase, Simona Catrina şi istoria de amor absolut spectaculoasă a Aurorei Liiceanu. Pentru povestea mea din tren, iubirea adevarată care ar fi putut să fie. Pentru că multe dintre mărturisiri dezvăluie, cu har literar, adevăruri absolut răvăşitoare. Pentru că are, datorită Art Directorului de la Tango, Ionuţ Banuţă, cea mai frumoasă copertă pe care am atins-o vreodată. Pentru că sunt mândră de ea.