miercuri, 31 decembrie 2008

2008 -The sad and final count down

Nu ştiu de ce aceste câteva ore de dinaintea sfârşitului de an au altă greutate, alt înţeles şi parcă altă cadenţă... Şi se cer altcumva înţelese şi trăite, te îndeamnă să-ţi răsuceşti toate miile de ore de dinaintea lor, pe toate părţile amintirii, te ispitesc să scanezi dureros prin toţi anii definitiv stinşi, pentru totdeauna pierduţi. Azi nu am energie pentru bilanţuri şi nici entuziasm pentru promisiuni roz, fericite, menite a fi îndeplinite în 2009. Azi vreau să-mi cer iertare pentru toate lucrurile de care mă ruşinez. Pentru că în 2008, din motive pe care n-am ştiut sa le înfrunt cu înţelepciune, am fost mincinoasă, colerică, isterică, trădătoare, duplicitară, obsedată, prefăcută, oportunistă, bârfitoare, lacomă, leneşă, egoistă, geloasă, invidioasă, ranchiunoasă, răzbunătoare, vulgară, proastă, uitucă, nesigură, nesimţită, obraznică, delăsătoare, sedentară, laşă. Şi poate am mai fost în multe feluri rele, anul acesta, şi pentru toate îmi cer iertare faţă de părinţii mei, de prietenii mei, faţă de toţi ce cei care mă iubesc, mă tolerează, mă simpatizează sau mă păstrează, pe un loc oarecare, în viaţa lor. Şi nu în ultimul rând, îmi cer iertare mie, pentru toate cele înşirate mai sus şi pentru încă ceva: pentru tristeţea şi singurătatea cu care m-am înhăitat, de ceva vreme, şi alături de care mi-am petrecut nepermis de multe şi rele ore, zile lungi din anul ce stă să treacă şi din cei de dinaintea lui. Îmi spun, simplu, “La mulţi ani” şi nu-mi mai promit nimic din ceea ce ştiu sigur că nu pot schimba. Vă spun, cu emoţie, “La mulţi ani” tuturor şi vă mulţumesc, de pe acum, pentru sms-urile festive (la care nu ştiu să răspund), pentru iertare, pentru prietenie, pentru răbdarea cu care mă citiţi şi ascultaţi, pentru toate gândurile voastre bune, pentru că aţi ales să rămâneţi, orice ar fi, alături de mine.

joi, 25 decembrie 2008

Cea mai frumoasă şi mai tristă poezie de Crăciun

ELEGIE DE CRÃCIUN
de Radu Gyr

Un cântec aureşte şi-o stea la geam se-aprinde
şi-o ciocănire albă în visul dinspre stradă.
Ce pas se mai opreşte în gheaţă şi zăpada,
la casa zăvorită de astăzi să colinde?

Pe leneşă beteală de tristă promoroacă
aud colindatorii cu steaua de cleştar
şi înţeleg că-i steaua anilor limpezi, dar
o las pe sub fereastră să lunece, să treacă.

Şi magica lui uşă trecutu-ncet şi-atinge
şi văd un pom de aur când se deschide uşa...
Dar dacă mâna, grabnic, luminile le stinge
şi smulge mandarina şi toba şi păpuşa?

Cine-a gonit din bradul cu inimi mici de stele
şi n-a mai vrut din aur să cheme înapoi
îngerii trişti de zahăr şi săniile moi
zâmbind cu Moş-Craciunii de turtă dulce-n ele?...

S-au stins în brad luceferi şi portocale-n mine.
Zac jucării de vise pe fund uitat de ladă.
În scrinuri vechi dorm îngeri şi inimi de zăpada
şi zilele de aur ca nişte mandarine.

Şi doar colinda curge... De ce atâta zvon,
când mâna ostenita nu-i face semn să vină?
E mai adânc, când ninge pe cântec şi lumină,
peste colinda vieţii şi steaua de carton.

luni, 15 decembrie 2008

Măşti

Mă frămîntă prăpastia uriaşă ce observ că se cască aproape întotdeauna, cel puţin în cazul meu, între trăirile ce-mi macină interiorul (şi nu-s puţine!) şi manifestarea lor exterioară. N-am ştiut niciodată sa leg firesc ce simt cu ce spun şi cu ce fac şi i-am invidiat întotdeauna pe bărbaţi, căci am vazut că ei, în majoritate, n-au această problemă. Pe cînd la mine gardieni nemiloşi ca ruşinea, orgoliul, simţul ridicolului au stat mereu de pază la ieşire, înabuşindu-mi pornirile şi transformîndu-mi patimile în manifestări cuminţi, vecine cu indiferenţa.
Şi-mi vine-n minte acum cazul clasic, în care el, iubitul si adoratul, ajunge în acea zi a vieţii lui (şi a mele) cînd decide să-mi comunice frămîntat că povestea noastră de dragoste s-a sfîrşit, şi nu aşa cum cum ştiam eu că se sfîrşesc poveştile ci mult mai nefericit, mai abrupt, mai laş, mai fără motiv. Deşi instantaneu simt pulsul cum imi creşte cînd îi văd privirea pierdută într-o tristeţe mai mult sau mai puţin fabricată, deşi simt stomacul cum mi se strînge şi lacrimile cum se adună grăbit în colţurile ochilor, gata sa navaleasca spre lume, strîng din dinţi şi atît. Deşi atunci aş vrea să mor şi singurul lucru firesc pe care simt ca l-aş face ar fi să ma arunc la picioarele lui, implorîndu-l hohotind să nu mă părăsească, eu îi arat înţelegere, îi sugerez chiar că şi mie mi-a trecut prin cap acelaşi lucru, îi zîmbesc şi plec, sau îl urmăresc cum pleacă, dorindu-mi, în acea secundă, ca cerul să se prabuşească peste noi.
Cînd el iubeşte pe altcineva, după ce o bucată mult prea scurtă de timp m-a iubit pe mine, recit lumii aceeaşi poezie ipocrită a uitării venite la timp şi a duioşiei amintirilor cu el. Îi doresc cu voce tare să fie fericit, chiar dacă fericirea lui nu sunt eu. Declar în stînga şi-n dreapta că vreau numai să ştiu că e bine şi că imaginea lui de mînă cu în sfârşit aleasa mă face să fiu împăcată că am ieşit cu graţie din viaţa omului pe care, odata, îl adoram.
În spatele tabloului pastel, se duce însă, lupta. Gîndurile vrăşmaşe au preluat de mult controlul minţii şi sufletului meu îndurerat. Adevărul înăbuşit ce-mi roade stomacul pînă la un început de ulcer, şi care nu mă lasă noaptea să dorm, e foarte departe de poveştile inşirate lumii. Adevărul e că fără mine mi-ar plăcea să aflu că el nu poate funcţiona. Cînd strîng noaptea perna în braţe şi o înec în lacrimi, aş vrea să moară cineva, ori el, ori ea, ori chiar eu, numai să se strice dracului tot, să nu se mai poată clădi nimic după mine. Nu vreau, şi strîng pumnul cînd gîndesc asta, nu vreau sa mai fie vreodată fericit făra mine. Şi pe ea o urăsc. N-aş fi în stare s-o omor, dar imi doresc să nu se fi născut. Mă uit în oglindă şi mă compar obsedant cu ea. Nu-i bine nicicum. Dacă-i mai frumoasă şi mai deşteaptă şi mai realizată, mă doare, dacă-i mai urîtă şi mai proastă, mă revoltă.
N-am ştiut niciodată să iubesc generos, altruist, martir, pînă în cele mai tainice gînduri. Deşi o lume întreagă mă vede fluturînd o batistă albă, suspinînd resemnat privind corabia ce se îndepărtează, în realitate eu ridic spre ea pumnul ameninţător şi cer răzbunare.
Darul nepreţuit ce totuşi mi se face e că timpul şi, dacă am noroc, o nouă dragoste, mă vindecă. Cînd gîndurile mele pentru fostul şi perechea sa încep să devină paşnice şi delicate, e semn ca iubirea mea a început să apună.
În rare momente mă simt vinovată pentru ce gîndesc şi nu sînt în stare să spun. În restul timpului îmi aduc argumente că aşa-i normal să fie, că ăsta-i preţul ce trebuie plătit vieţuirii moderne, educaţiei…credinţei...şi dacă aş acţiona fidel adevărului din mine, m-aş întoarce în timp şi-aş nega evoluţia societăţii.
Aşa că nu-mi ramîne decît ca, în fiecare dimineaţă cînd plec să înfrunt lumea, odată cu hainele cu care am învăţat că trebuie să-mi acopăr trupul să îmi pun şi masca cu care am învăţat că trebuie să-mi ascund sufletul.

miercuri, 3 decembrie 2008

Poveste de peste mări şi ierni

Nu mai am lacrimi. Se va-ncheia şi anul ăsta cu surle şi trâmbiţe, cu râsete şi clinchet fals, strident, de tinichele. Mă uit la circul ieftin cu invidia unui copil sărac, oropsit, ascuns după frunzele îngheţate ale unui tufiş de la marginea bâlciului. La mine nu vine Moş Crăciun, pentru că nu mai ştie unde stau, mă mut haotic de pe un vis pe altul, de pe o îndrăzneală pe alta, de pe creasta unui eşec pe culmea celei mai nefericite căderi în gol. Pe culme de abis, cum scria o proastă de care am râs, printre lacrimi, zilele astea. Cred că de-aia nu mai am lacrimi, că râd prea mult de proaste şi plâng pentru că nu sunt, nici eu, cea mai deşteaptă fiinţă de pe pământ. Colindele urlă a jale şi-a credinţă infatuată, a veselie cu jug, a tristeţe cu sclipici, ne obligă să fim mai buni şi mai blânzi, ne pun la tâmplă pistolul toleranţei, ne biciuie cu promisiunea unui an sigur mai nou, sigur mai altfel, sigur mai bun.
Ieri am visat chipul pruncului meu nenăscut. Eram de mână cu singurul copil pe care-l voi iubi, cu-adevărat, vreodată (faţă de toţi ceilalţi m-am prefăcut, printr-un perfid transfer emoţional - le-am iubit mama, le-am iubit taţii, le-am iubit trecutul în care mă durea că n-am existat, le-am divinizat viitorul din care-am tânjit, în taină, să fac parte). E un copil buclat, ca nu ştiu cine, dar cu ochi mari şi catifelaţi, ca ai mei. La plete seamănă, probabil, cu tatăl lui sau cu tatăl meu, ne strângem deseori, în familie şi ne dăm, drăgăstos, cu părerea. Oftăm, ocazional, că n-a moştenit ochii verzi, schimbători, ai mamei mele, sau pe cei albaştri, visători, ai străbunicii Maia. De mână cu el, în cel mai luminos vis al meu, am nelinişti simple. Se apropie, ca şi acum, sărbătorile, iar eu sunt frumoasă, senină, cu riduri delicate între colţul ochilor şi tâmple. Semăn un pic cu Juliette Binoche... Sunt suplă, neapărat suplă - nici în reveriile mele cele mai adânci nu pot renunţa la această frivolă cochetărie...
Ninge cu fulgi mari şi şovaielnici, iar eu, de mână cu cel mai mic şi cel mai iubit dintre pământeni, mi-am dat întâlnire, la o cafenea discretă şi parfumată, cu vechile şi zadarnicele mele iubiri. Vai, ce frumoase sunteţi, le spun... şi ce tăcute, şi ce minunat de îndepărtate... Şi câte lacrimi am stors, odată, de mult, pentru voi! Unele m-aţi vrut, m-aţi mângâiat pentru o vreme, m-aţi amăgit cu vorbe care-mi dădeau, iluzoriu, un rost. Altele, nu... Cele mai multe, nu... Cele mai multe aţi tot tânjit, nebuneşte, după altcineva... mereu după alte şi alte poveşti. Tu... mai ales tu... da, da, tu care priveşti, timid, pe fereastră... ai iubit mereu pe altcineva. Nu roşi, te-am iertat...m-am iertat...
Îmi priveam iubirile bătrâne cu duioşie generoasă, cu durerea unor amintiri obraznice, insistente, dar pe deplin vindecate. Le vorbeam fără să sângerez ca acum, le priveam cu dor stins şi cu nerăbdarea de-a le părăsi, căci un înger năzdrăvan mă trăgea de mânecă, nu înţelegea motivul întrunirii, se plictisise, voia să se joace afară, în zăpada. De după şuierul uşii venea un miros curat, pur, de frig şi gheaţă. Mirosea, izbăvitor, a uitare.
De ce mai vreau o noapte, măcar una, în braţe care nu mă vor? “Dragă Moş Crăciun, ştiu ca n-ai să vii, dar dacă totuşi vii, te rog eu din tot sufletul să-mi aduci ce ştiu că nu am nevoie, măcar o noapte, încă o singură noapte, în braţe care nu mă vor...” Mă uit spre caruselul ruginit, de la bâlci, şi plâng cu lacrimi diluate, fără sare, cu iz crud, de sânge. Copilul meu din viitor mă ţine de mână şi mă iubeşte. Pentru el nu pot să plec de tot, mă mai ascund o clipă, un anotimp, sub bradul asta ce poartă, încă semeţ, povara celor mai colorate, mai absurde, mai deşarte speranţe. Afară se-aud urlete şi bice, anul ce vine e ameninţător, zgomotos, ca zmeul cel rău din poveste. Îmi cer iertare pentru toate vinile, pentru toate dorinţele şi tremur. Sunt un copil cuminte, cuminte, cuminte... îmi repet disperat, în gând, strângând din pumni. Da, mami, ştiu ca eşti cuminte, eşti cea mai bună şi frumoasă şi cuminte mămică din lume, îmi şopteşte, din viitor, pruncul meu cârlionţat, cu ochi mari, maronii, ca ai mei.