Boala secolului 21

Stiţi care cred eu că e? Ipocrizia!
Argumente, aici.

În curând, n-o să mai avem cui da şpagă

Cam asta cred eu despre isteria de-a lovi în doctori. Voi ce credeţi?

Oamenii începuturilor (nu pionierii, ci piraţii)

Aici, un text despre cei care incep si nu termina. Despre cei care te amagesc si apoi pleaca. Despre cei care te strang in brate, gandindu-se deja cum te pot goni...

De ce nu-mi vând cartea în librării

Răspunsul îl găsiţi aici.

Cartea mea

Am făcut-o şi pe-asta! Am adunat texte de pe cele trei bloguri pe care am scris în ultimii trei ani, am adăugat câteva poveşti noi, nepublicate până acum, poezii de când eram mai mică, versuri de când sunt - cică - mare, şi a ieşit ce vedeţi un pic mai sus.
Mai multe despre cartea mea şi despre cum o puteţi comanda găsiţi aici.

Dreptul şi permisiunea de a fi fericit

Am intrat intr-un joc blogaresc intitulat Duminica amintirilor, prin care lumea posteaza texte de blog mai vechi. Am ales si eu unul... Enjoy! Or not. :)

Visul din dulap (şi alte gânduri amestecate)

Am un dulap si am un vis. Ce a iesit din chestia asta puteti citi aici

Taci sau spui?

Tu cum faci, reproşezi tuturor câte ceva sau aştepţi să-ţi reproşeze ei?
Aceste întrebări şi, sper, câteva răspunsuri - aici

Ia pliantul, neamule!

Ca să vedeţi ce probleme am şi io în ultimul timp. Eu zic că e de bine! :)
http://alina.boncafe.ro/?p=320

Cu blogul în vacanţă – un proiect Blogstock.ro!

Cine a crezut ca bloggerii inveteraţi sunt un fel de şoricei urbani, care-şi trăiesc viaţa în faţa unui laptop, departe de ispitele verii şi splendorile naturii, ei bine, se înşală amarnic! Dovada vie şi incitantă că lucrurile nu stau deloc aşa este tânărul proiect iniţiat sub titulatura BlogStock.ro, primul mare festival al bloggerilor de pe la noi.

Dacă eşti pasionat de blogging, dar îţi face cu ochiul şi ideea de vacanţă petrecută alături de alţi internauti pasionaţi, iniţiatorii acestui proiect ţi-au pregătit două destinaţii de vară egal de ademenitoare: Vama Veche, în perioada 15 iulie-15 septembrie 2011 şi “Evadarea în verde” la Ibăneşti (Mureş), în perioada 16-21 august 2011.

Poţi alege să vii unde-ţi place mai mult sau te poţi organiza în aşa fel, încât să nu ratezi niciun prilej de distracţie, fie ea rustică sau litorală. Ce obţii de la acest festival? În primul rând, întâlniri cu oameni pe gustul tău, cu preocupări, pasiuni şi interese similare alor tale. Apoi, muzică bună, conversaţii delicioase, plus o inedită evadare din cotidian, pe care-ţi vei dori cu siguranţă s-o repeţi cu ocazia următoarelor festivaluri marca Blogstock.

Pentru amănunte şi mai convingătoare, vizitează pagina http://blogstock.ro/

Instrucţiuni bancare misogine (dar cam realiste!)

Misoginism sau realism? Citeşte aici şi varsă o părere! :)

Cum slăbim?

Vreau şi eu să mai slăbesc un pic... Voi cum faceţi?
Despre zbaterile mele într-ale dietelor am scris aici.

Frumuşelul, tocilarul şi grăsuţul

Vazut, plăcut (la nebunie!!!) şi scris despre ei aici.
IL Volo - absolut fantastici, ascultaţi-i neapărat!!

Adevăr când vreau şi ficţiune când trebuie

Noul meu meu text de pe boncafe.ro are titlul acestui blog, titlu în care mă regăsesc şi în lumina căruia acţionez. Cine poate susţine, sus şi tare, că n-a minţit niciodată? Simplu, numai un mare mincinos!

Nu vreau, nu pot

Tu ştii sa spui NU POT? Dar NU VREAU?
Eu nu prea mă descurc, dar mă străduiesc să-nvăţ, iar psihologii spun că primul pas este să vorbeşti despre asta. Zis şi făcut - pe Boncafe.ro

Fason, frumuseţe, fericire

Sau povestea schimbarii mele de look...

Copilul - supus, prieten sau stăpân?

Poate am îmbătrânit, de încep să spun "copiii din ziua de azi...".
Şi mai spun "noi nu eram aşa, noi aveam respect şi teamă de părinţi, eram mai tăcuţi şi mai cuviincioşi."
Cum o fi mai bine? Aştept opiniile voastre pe boncafe, la cea mai recentă postare, cea despre copii.
E un text mai vechi, dar în opinia mea, foarte actual...

Bunic de oameni necăjiţi

Noul Oaspete Boncafe, cu o emotionantă poveste de viaţă...

Femeia liană (sau cum n-am de gând să devin)

Toata lumea mă îndeamnă să "pun mâna" pe un bărbat. Uite că nu vreau, să pună el mâna pe mine!
Mai multe, aici.

Leapşa pe blog

Preiau, cu întârziere, ce-i drept, leapşa la care m-a provocat Lotusull acum ceva vreme....

Atunci când dreptatea pare de nesuportat....

Mie, câteodată, justiţia americană mi se pare absurdă. Democraţia, în general, îmi pare nedreaptă. Dar cică e cel mai bun dintre rele, cea mai viabilă formă de organizare socială. Aşa o fi...
Vă invit să citiţi povestea asta de pe Boncafe. Sunt curioasă dacă vă revoltă sau aşa e firesc să fie....

Fii oaspetele nostru, scrie şi tu pe Boncafe!

Pe celalalt blog unde îmi fac veacul, am iniţiat un proiect prin care orice deţinător sau nedeţinător de blog personal e invitat să apară cu un text preluat de pe blogul lui sau scris special pentru noi. Amanunte poţi citi aici.
Prima noastra invitată e Lotusul, care ne-a oferit o scriere de suflet,aşa cum numai ea ştie să execute. :)
Te aştept!

Şi fu o nuntă ca-n poveşti...

alina.boncafe.ro

Rugăciune de Paşte

Paşte fericit!
http://alina.boncafe.ro/?p=143

Tabloul de care m-am îndrăgostit

Pe Boncafe, povestea mea şi a unui superb tablou...

Telefonie, internet, cablu TV – pachetul de deservicii

În ultima vreme m-am umplut de draci reclamând lipsa calităţii serviciilor pentru care cotizez cu promptitudine, aşa că le-am dedicat operatorilor de telefonie, internet şi cablu un text prietenos, cu urări de bine, pe măsura prestaţiilor lor.
Vă invit să-l citiţi pe boncafe.ro şi să mă contraziceţi, dacă cumva am înnebunit eu.

Românii au talent ?

Românii au multe talente, în primul rând sunt campioni la indiferenţă şi ignoranţă.
Ce m-a apucat? Pe boncafe.ro am dat un exemplu, grăitor, zic eu.

Tot pe Boncafe, după ce vă plictisiţi de ce aberez eu, vă invit să citiţi postările Nouriei Nouri, noua noastră colegă de cafea (cu whiskey!). Enjoy! :)

Rochiţe de bunică

Pe boncafe.ro n-am avut altă treabă şi am scris despre rochiile la modă acum - şi acum 100 de ani, fie vorba între noi!
Nu mă înţelegeţi greşit, chiar îmi plac! :)

Aceste adorabile făpturi...

Pe boncafe.ro am postat un text despre pisici. Poate frivol, poate nelalocul lui pentru cei apăsaţi de probleme importante, dar despre pensii şi moţiuni de cenzură nu mă pricep să vorbesc... :)

Astenie

Am visat o poezie... Visul m-a speriat, apoi mi s-a spus că poezia nu-i tocmai rea şi că visul e doar un vis. Am postat-o şi pe noul meu blog, de pe boncafe.ro, dar o vreau şi aici, la mine acasă:







Astenie

Primăvara asta are
Gheare de soare

Florile mă dor
Pe limba lor

Cerul mă apasă
Senin ca o coasă

Ultimul tău gând
Îmi cască mormânt

Gustul răzbunării

Pe noua mea pagină de pe boncafe.ro am scris câte ceva despre gustul dulce (sau amar?)al răzbunării. Cum e, de fapt?
http://alina.boncafe.ro/?p=28

Iar plec...

V-am spus de când m-am întors că pun la cale un proiect nou, de suflet - cum altfel? - şi iată că proiectul s-a materializat: gazada blogului meu va fi, de azi înainte,cafeneaua de life-style boncafe.ro
Veţi găsi pe Homepage link către noua mea pagină virtuală şi, pe aceeaşi platformă de bloguri, le veţi descoperi pe colegele şi prietenele mele Luminiţa Iliescu, Cora Manole şi pe nimeni alta decât actriţa Nuami Dinescu, un om absolut special, cu nişte poveşti de viaţă extraordinare!
Vă invit, aşadar, să ma citiţi şi să le citiţi, să ne comentaţi, să ne contraziceţi, ce mai, să vă simţiţi ca în cafeneaua voastră preferată!
Şi când vă plictisiţi de noi puteţi arunca un ochi şi pe site, căci veţi găsi şi acolo informaţii utile şi interesante.

Probabil unii vor întreba: şi iar laşi vraişte pe aici? Eu mi-am propus să nu-mi părăsesc din nou casa asta făcută cu mâinile, cuvintele şi sufletul eu... dar numai lenea mea va decide! :)
Oricum, oriunde scriu sunt tot eu, mă iau mereu cu mine, nu ştiu cum se face, deşi uneori m-aş pune în lesă, undeva, să stau şi eu liniştită! :)

Acestea fiind spuse, cafegii sau nu, eu va invit la o cafea. Fac cinste!

Casa mea, sufletul meu, oamenii mei

Nu demult o damă opina, într-o emisiune televizată, cum că apucătura tipic românească de-a ridica locuinţe pe pământ (sau de-a cumpăra la etaj) dovedeşte un primitivism al civilizaţiei noastre balcanice, în comparaţie cu spiritul liber şi flexibil al americanului de rând, bunăoară, care pleacă văzând cu ochii, când abia i-a mijit mustaţa, se adăposteşte plătind chirii, pe unde ajunge din dor de pribegie sau din căutare de job, şi nu dă prea mulţi dolari pe ideea de a avea o casă a lui ori un petec de pământ pe care să-l poată lăsa urmaşilor. Azi aici, mâine în alt oraş, o infinitate de posibilităţi, o deschidere către lume, nimic care să te ţină legat de o glie sau de nişte muritori, nicio inerţie care să-ţi apese pe aripi.

Pe mine ideea mă sperie, vă mărturisesc, sunt un om comod şi statornic, mi-e greu să-mi scot din inimă decorul cu care sunt obişnuită şi, chiar dacă îmi place să călătoresc, sunt bolnavă de dor de înapoi încă de dinainte să plec. Sunt primitivă, cum zicea tanti de la televizor.
Mă gândesc că, dacă la 18 ani, ai mei îmi dădeau un şut în partea dorsală şi mă trimiteau în lume, cu o traistă-n băţ, poate-aş fi învăţat să supravieţuiesc mai eficient, poate m-aş fi călit, poate mi-aş fi cenzurat mai puţin propriile-mi porniri agresive şi aş fi suportat mai fără să pun la suflet cuvintele grele, trădările, plecările unora pe care-i voiam lipiţi de mine veşnic. Poate un mod de a trăi nomad, de pe azi pe mâine, în care să nu existe obsesia agoniselilor, a zestrei, a vieţuirii între aceleaşi 4 ziduri – fie ele şi ale tale – ar fi o şansă de a căpăta forţă de supravieţuire şi de a aduna mai puţine şi mai firave dezamăgiri.

Adevărul e că, în lumea în care pentru doi oameni - părinţii mei, sunt cea mai importantă fiinţă de pe planetă, alţii o mie nu dau pe mine nicio ceapă degerată, iar greutatea acestei evidenţe – fireşti, până la urmă – e uneori dificil de suportat.
Deşi sunt singură la părinţi, n-am fost niciodată un copil foarte răsfăţat, cum văd că sunt unii, peste măsură, în ziua de azi, şi tot nu mi-e străin un fapt: cu cât este mai uriaşă şi mai oarbă iubirea celor de acelaşi sânge cu tine, cu atât mai tăioasă poate deveni indiferenţa celor din jur, lejeritatea cu care te pun la curent că pentru ei eşti un om printre cei mulţi, uşor de înlocuit, lesne de aruncat la gunoi dacă interesele lor sufleteşti sau de business nu le mai dictează să te ţină aproape. Obişnuit să ţi se spună mereu, în copilărie, după ce erai mângâiat pe creştet: „tu poţi, tu meriţi”, creşti şi descoperi ca nu eşti decât un exponent al unei imense turme care poate şi merită exact la fel ca tine.

Revenind la rădăcini şi la proprietăţi, pot spune că de când mă ştiu locuiesc în acelaşi apartament, că el e regatul meu, oaza mea de linişte şi sursa mea de energie, că am palpitaţii de câte ori mă gândesc să mă mut (deşi vă trebui, la un moment dat, s-o fac şi pe asta), că oriunde altundeva – şi la un hotel de 5 stele – după un timp mă simt ostenită, sleită de puteri, dornică să mă întorc în cuib.
Aşa am fost crescută, felul ăsta de-a fi îmi alunecă prin vene, şi voi dori întotdeauna să am casa mea. Nu văd şi n-o să văd niciodată rostul de-a locui la infinit cu chirie, când tot cu banii ăia poţi plăti o rată la bancă, pentru un loc care va rămâne al tău şi-al copiilor tăi.

Avuţia familiei mele – atâta câtă e – va fi întotdeauna şi a mea, şi ştiu de pe acum că, dacă va fi să am un copil, ce-i al meu e şi al lui, şi nu voi avea niciodată suflet să-l trimit în lume, cu traista în băţ, “să se-nveţe cu grijile şi cu munca”, în timp ce eu, o hoaşcă pensionară, mă lăfăi cu bani în conturi. Poate greşesc, dar aşa simt, asta cred. Şi mai cred că lecţiile de viaţă, de bună creştere şi de respect faţă de ceea ce capeţi prin munca ta sau a altuia le putem da copiilor noştri când încă sunt mici, pentru a nu fi nevoie să-i trimitem în pribegie, pentru ca, vezi Doamne, “s-o ia de la zero” – vai, cât urăsc această sintagmă!

Deşi, singuri pe lume, goniţi din coconul dragostei noastre necondiţionate, poate ar căpăta simţuri mai ascuţite şi-o intensitate a sentimentelor generoase mai adaptată lumii nedrepte în care trăim, lume în care cei fără casă, fără suflet şi fără oameni de care să le pese nu au, orice s-ar întâmpla, mai nimic de pierdut.

Născută pe 2 iunie

Am admirat-o întotdeauna pe Teo, am fost telespectatoare fidelă a tuturor emisiunilor cărora le-a fost vedetă, iar de când am aflat că ne-am născut în aceeaşi zi, deşi la diferenţă de câţiva ani, am început s-o urmăresc cu ochi şi mai iscoditori, încercând să aflu în ce măsură semănăm la fire şi la felul de-a interacţiona cu lumea, cât de surori ar putea fi destinele noastre atât de diferite, în aparenţă, dar care împart aceeaşi zi aniversară. Iar acum, de când e grav bolnavă şi toţi vorbesc, mai mult sau mai puţin prietenos, pe seama ei, realizez cât de mult şi de trist m-am regăsit, de-a lungul timpului, în suişurile, dar mai ales în coborâşurile vieţii unui om pentru care nimic bun nu pare să fi venit de-a gata.

M-am identificat mereu - păstrând proporţiile valorii şi ale notorietăţii, bineînţeles – cu parcursul ei profesional ezitant, cu ascensiunile ei năvalnice şi căderile dureroase, soldate cu oprobriu, compătimiri, sprâncene sceptic ridicate, şi, în cele din urmă, cu uitare, deşi a sfinţit fiecare loc în care a muncit, a salvat peste tot ratinguri în cădere liberă, i-a îmbogăţit pe toţi patronii de televiziuni cu publicitatea căpătată de pe urma celebrităţii ei, a trudit ca o nebună să se ridice deasupra pipiţelor cu doi neuroni, ce câştigau mult mai facil joburi, faimă şi bani în televiziuni.

Am empatizat mereu cu felul ei aparent schimbător de a fi, cu umorul ei fin, cu tristeţea ei adâncă, mascată destul de prost printr-o autoironie scrijelitoare, cu neputinţa ei de a-şi găsi liniştea şi de a prinde cheag într-un serviciu, într-o iubire, într-o dulce şi ferice rutină. Tot la fel de abitir m-am recunoscut şi în aspectele mai puţin nobile ale personalităţii ei, în felul uneori răutăcios de a reacţiona, în capacitatea de a face compromisuri şi rabat de la propriul sistem de valori, pentru a fi acceptată mai uşor sau remunerată mai generos.

Însă dacă e să mă gândesc cu mintea de azi, nu cu cea cu care îi judecam şi-mi judecam odinioară slăbiciunile, la câtă făţărnicie şi falsă moralitate am întâlnit în mass media, să-ţi păstrezi verticalitatea e dificil şi e relativ, adică poţi avea marea surpriză să descoperi că Adi Minune e mai cinstit şi mai onest şi poţi pune mai multă bază pe discursul lui stângaci, agramat, decât pe cel al vreunui intelectual versat, care dă bine ca model cultural, dar minte de îngheaţă apele – în cuvinte excelent alese, desigur.

Drept să spun, Teo mi s-a părut întotdeauna un om profund lipsit de noroc, ca şi mine. Un nenoroc tradus nu neapărat prin lipsuri, eşecuri sau mari drame, ci prin felul greoi şi instabil în care am obţinut, fiecare pe felia ei de destin, cele câteva lucruri bune care s-au perindat prin viaţa noastră: prieteni devotaţi, salarii uneori dolofane, obiecte visate, concedii aşteptate. Nimic n-a venit firesc în viaţă, pentru mine, şi cred că nici pentru ea, nimic n-a curs lin, nimic n-a durat o cât de mică veşnicie, şi pentru tot ce am obţinut doar ca să ne scape ulterior printre degete parcă a trebuit să depunem mult mai mult efort decât au depus alţii, să vărsăm mai multe lacrimi, să ne luăm mai multe ţepe, să facem mai aprige demonstraţii ale competenţelor noastre. Teo pare că a eşuat, în comparaţie cu Esca, de exemplu, şi cu viaţa perfectă a acesteia – zâmbet perfect, bărbat perfect, copii perfecţi, carieră perfectă, salariu perfect - deşi ca IQ, talent, valoare jurnalistică şi farmec personal Teo mi se pare cu 10 clase peste eterna vedetă a ştirilor de la Pro TV.

Păstrând, repet, proporţiile, nu pot să nu mă gândesc la mine, cum m-am simţit mereu un outsider, în toate lumile în care am încercat să-mi găsesc un loc călduţ, numai al meu – prea romantică şi contemplativă pentru pragmatismul celor cu care interacţionam cât am lucrat ca ingineră şi niciodată suficient de şlefuită, de cultă, de corectă gramatical, de sofisticată intelectual pentru fiţele din lumea presei, deşi mă luptam ca o nebună să-mi dovedesc talentul, să scriu mai frumos şi mai româneşte decât mulţi dintre jurnaliştii cu patalama, să-mi depăşesc umilele-mi limite de absolventă a unei şcoli tehnice, să învăţ şi să fac de toate (inclusiv să spăl pe jos), ca să mă simt egală unora de la care, etic şi moral vorbind, n-am avut mai nimic de învăţat.

Revenind la Teo, i-am urmărit de-a lungul anilor şi viaţa personală, încercând să detectez în ce măsură avem destine surori, însă m-am lovit mereu - ca simplu telespectator, căci, altfel, n-am cunoscut-o personal – de o discreţie pahidermică. Ştiu că a fost măritată demult, când abia ieşise din adolescenţă, ştiu că nu s-a mai măritat niciodată, iar cât timp faima ei atinsese cote maxime, lumea vorbea de un singur iubit, ferit cu incăpăţânare de ochii presei, un bărbat pentru care a slăbit multele şi celebrele zeci de kilograme şi alături de care o creşte pe Maia, fetiţa ei înfiată.

Eu, la rându-mi, mă pot lăuda cu lungi perioade de singurătate, cu lupte aprige împotriva complexelor care mă măcinau, cu faptul că nu m-am priceput să înşir relaţii, să clădesc căsnicii, să fac copii, iar până la venerabila vârstă de 37 de ani, am bifat doar 5 parteneri de aşternut – o cifră incredibil de mică, credeţi-mă, pe care a trebuit s-o recunosc mereu cu sfială, ca pe un fel de virginitate târzie, ca pe o boală ruşinoasă, cât timp m-am învârtit prin lumea artiştilor care schimbă “marile iubiri” ca pe ciorapi, prin ţara romanticelor rele de muscă.

Mai multe n-au răzbătut către public, despre Teo, nici nu ştiu câte informaţii sunt, în cele mai fine detalii, adevărate, însă per total am putut contura, cu ochii minţii, un om în a cărui conduită sufletească m-am regăsit - un fel de-a fi în mare măsură introvertit , în ciuda exuberanţei afişate, un spirit atât de nelalocul lui în universul media, unde toţi îşi pun poalele-n cap şi ne pun constant la curent cu plăcerile, cu iubirile, cu divorţurile, cu fericirile şi mai ales cu nefericirile lor.

În afară de Teo (şi de Mugur Mihăescu, de la Vacanţa Mare – un alt destin cam zbuciumat) mai ştiu un singur Geamăn născut tot pe 2 iunie, ca şi mine. Nu este celebră, îmi este prietenă bună, şi despre ea pot afirma cu siguranţă că n-a avut o viaţă uşoară, că şi-a pierdut ambii părinţi, că s-a zbătut mereu să-şi depăşească condiţia, că a luptat din răsputeri cu destinul pentru tot ceea ce s-a întâmplat s-o fericească vreodată. În plus, de aproape 10 ani de când o cunosc, se chinuie să-şi păstreze dreptul de a munci aici şi să capete cetăţenie română – căci e ucraineancă, la origini. Iar ţara asta de rahat i-a pus numai beţe în roate, a plimbat-o pe drumuri lungi după tot felul de aprobări şi de hârtii, şi tot fără niciun rezultat, deşi statul român condus de retardaţi ar fi trebuit să fie mândru că o fată frumoasă şi deşteaptă precum prietena mea a ales să trăiască, definitiv, în România.

Totuşi, după ani de lacrimi şi compromisuri, după zeci de întâlniri în care ne-am confesat una alteia şi ne-am comparat vieţile, încercând să găsim răspunsuri întrebărilor noastre comune, am veşti minunate din partea ei: a scos o nouă carte de poveşti pentru copii (ea e o foarte talentată scriitoare de limbă ucraineană), iar la vară se mărită, şi-a găsit, în sfârşit, liniştea şi dragostea. Aceste frumoase răsturnări de destin îmi dau şi mie, sora ei de zi de naştere, speranţa că totul se poate schimba în bine, că blestemul zilei de 2 iunie nu există, de fapt, că avem şi noi rezervat, pe undeva, printr-un colţ de horoscop, dreptul nostru la fericire.

Bârfe de Oscar 2011 - defilarea pe covorul roşu

Au trecut şi Oscarurile de anul ăsta, şi m-am bucurat să ia caimacul premiilor importante preferatul meu din competiţie, The King’s Speech. De mult nu m-a mai emoţionat într-atât un film - o poveste curată, o abordare plină de naturaleţe a subiectului, un joc impecabil al actorilor, şi principali, şi secundari, o peliculă fără sofisticării inutile.

Dar nici prin gând nu-mi trece să vorbesc acum despre plusurile şi mai ales minusurile cinematografiei americane din ultimii ani, ci o să-ncing o scurtă bârfă despre sclipicioasa etapă premergătoare show-ului, despre celebra defilare, la ţol festiv, pe covorul lat, lung şi roşu, derulat an de an până la intrarea în Teatrul Kodak.

Impresiile pe care le voi etala mai jos nu-s inspirate din opinia niciunui stilist sau hairstilist celebru de pe la noi sau de pe-acolo, n-am apucat să gugălesc după răutăţi mai avizate decât ale mele, ci mi le asum în totalitate, în urma vizionării fotografiilor recent publicate pe IMDB.

Cel mai neplăcut ochiului mi s-a arătat contrastul dintre apariţiile care mizează (cam prea tenace) pe naturaleţe, ca să nu zic neglijenţă, şi figurile ca de ceară, înţepenite de la atâta botox şi fixativ. Între stilul smuls şi stilul prea bibilit s-au perindat pe covorul roşu vestimentaţii cam fără sare şi piper, coafuri bătrânicioase, rădăcini nevopsite, culori deseori terne, forme lipsite de prestanţa tinerilor ani Hollywoodieni. Nu m-a lăsat nicio apariţie fără suflare, n-am salvat în My Documents modelul niciunei rochii, Gala premiilor Oscar pare să-şi piardă an după an, vestimentar vorbind, din strălucire, din aerul decadent care-i dădea altă dată atâta savoare.

E acum la mare modă tâmpita strategie de PR prin care ni se arată că actriţele de top sunt nişte femei, vezi Doamne, obişnuite, care nasc (sau adoptă) pui vii şi-i hrănesc cu lapte de la supermarketul din colţ, care se-mbracă toată ziua bună ziua în blugi, ca şi noi, femeile de rând. Ei, bine, şi-atunci, tot ca şi noi, ajung să se manifeste cu stângăcie atunci când eticheta le obligă să se împopoţoneze în rochii de gală.

Mi-e dor, deşi nu i-am trăit, de anii în care starurile nu abdicau de la lux şi eleganţă în orice moment, cât de banal, al vieţii lor, când bărbaţii celebri păreau că s-au născut în frac, iar divele parcă pluteau în rochiile lor ample, corsetate, crinolinate. Trendul prezentării în mulţime drept girl next door le-a văduvit pe actualele staruri feminine de exerciţiul constant al eleganţei impecabile, Hollywood-ul anilor 2000 şi-a pierdut aproape de tot rolul aspiraţional într-ale perfecţiunii proptite-n patru ace. Vedetele de azi au milioane de dolari şi în cont, şi pe ele, dar multe arată de doi lei, se târâie ziua în tricouri de bumbac şi-n şlapi, cu toată strofocarea celor mai mari, mai tari şi mai scumpi designeri ai lumii.

Iar când dorinţa de a părea cu 20 de ani mai tânără se combină cu putinţa de a plăti facturi enorme în acest ispititor scop, pe fondul unui discernământ precar, rezultatul se arată a fi dezastruos: mutre deformate de liftinguri, frunţi inerte, zâmbete cu iz de hemipareză, contrast hilar între mâinile posmăgite, gâtul încreţit, braţele flasce (căci mai toate divele se ocupă de anii de pe chip, dar uită de ăia –aceiaşi! - de pe trup) şi obrazul ca o petală de trandafir.

Dar, ca să nu mai lungesc vorba, iată cum arată lista mea de "aşa da"-uri şi "aşa nu"-uri, însoţită de câteva capturi de pe covorul roşu:

Sandra Bullock - a zăbovit exagerat de mult şi la coafor, şi la croitor, şi la clinica de chirurgie estetică. Zici că-i împăiată - părul e prea negru, obrazul prea întins, rujul prea roşu, rochia prea ţeapănă. Imaginea de Barbie între două vârste o face să pară distantă şi înţepată, deşi altfel mi-e dragă foc, vă jur.

Nicole Kidman – de câţiva ani încoace, are zâmbetul desfigurat de colagenul introdus în buze, boticul ei odinioară simpatic, de vulpiţă, i s-a transformat nefericit în ventuze à la Pamela Anderson. Cine le-o minţi pe femeile astea că pari mai tânără şi mai senzuală dacă arăţi de parcă-ai avea herpes?

Sharon Stone – Drept să spun, n-am apucat să-i caut cu acul defectele de carcasă, căci mi s-a părut de nerecunoscut, m-au izbit tristeţea ei adâncă şi privirea obosită, bătrână, blazată. Eram obişnuită ca pozarii s-o surprindă mereu cu gura până la urechi, sexi şi ghiduşă, era sufletul defilărilor pe covorul roşu. Problemele personale şi sănătatea precară i-au ruinat însă fostului sex-simbol mina glamour, veselă, încrezătoare. Păcat...

Helena Bonham Carter – Mă uimeşte aprig cum o actriţă cu un joc sofisticat, serios, plin de nuanţe, poate adopta cu nonşalanţă imaginea asta smucită, de fostă divă atinsă de Alzheimer. E încă tânără, e încă frumoasă, e un om profund şi deştept, din câte am citit şi din câte îmi pot da seama, şi totuşi apare la Oscaruri semănând leit cu o nebună de la mine din cartier, care vorbeşte singură şi iese pe stradă tapată, zulufată, îmbrăcată caraghios şi machiată ca la circ.

Penélope Cruz – O ador, însă de data asta mi-a părut urâţică, înfăşurată într-o rochie prea strânsă pe trupul ale cărui forme încă se resimt după naştere, la braţ cu un Javier Bardem cam bucălat pentru gustul meu. La Oscarurile din 2011 cuplul momentului pare să-şi fi lăsat acasă, cu bona, şi copilul, dar şi legendarul sex-appeal. Câştigători la acest capitol sunt Matthew McConaughey şi frumuseţea brună care-l însoţeşte. Habar n-am cine e – însă dă clasă, ca look, multor starlete cu pretenţii.

Annette Bening – Nu înţeleg nici să mă tai de ce a trântit cercei verzi la rochia albastră, cu mărgele şi pietre albe. Repet uimirea şi în cazul lui Reese Witherspoon, care a asortat smaralde vintage la rochie negru cu alb şi coafură gen anii ’60. În plus, doamnei Bening nu i-ar prinde deloc rău nişte hialuronic şi un lifting fin, căci dumneaei a căzut în extrema cealaltă, de când l-a domesticit pe craiul Warren Beatty pare că ignoră total intervenţiile de înfrumuseţare şi întinerire care pentru mult mai junele Nicole Kidman ori Sandra Bullock au devenit, după cum se observă, adevărate obsesii.

Scarlett Johansson – Pleoape cărămizii, buze roz-purcel, cerceluşi cu bumbi, păr tuns cu ciobul. Rochiţică din dantelă zdrenţuită prin unele părţi, transparentă prin altele, cu vedere la un sutien cred că negru. Parcă s-a-mbracat, machiat şi coafat pe întuneric, pentru uriaşul eveniment, aştept să văd ce decretează şi fashion-bârfitorii de profesie, însă din punctul meu de vedere fata asta a fost culmea dezastrului stilistic pe Red Carpet-ul de Oscar 2011.



Mi-au plăcut, dar fără să mă omor după ele, următoarele dudui:

Cate Blanchett – am mari rezerve în privinţa rochiei, în rest o găsesc caldă, diafană, rafinată, o apariţie de mare clasă.

Halle Berry – mereu proaspătă şi sexi, o veşnică adolescentă. Probabil o ajută şi genele, căci în fiecare an arată absolut la fel (de bine).

Hellen Mirren – A înaintat prin vârste frumos şi cu eleganţă, e printre puţinele actriţe ce nu se sfiesc să afişeze un aer aristocratic, rasat, de femeie pe care e greu s-o atingi, dar atât de uşor s-o admiri.

Gweneth Parltrow – nu experimentează, nu riscă, nu-şi pune pene-n cap, ştie ce-i vine bine şi aplică mai mereu formula câştigătoare: păr lins, linii fluide, machiaj natural. Zicala “less is more” se potriveşte de minune în cazul ei.

Natalie Portman – Gravidă şi splendidă, un chip diafan, fără cusur, o ţinută veselă şi dulce. Un Oscar pentru interpretare, de la ei, şi unul pentru o desăvârşită naturaleţe, de la mine.


PS: Toate pozele, la o rezoluţie mai prietenoasă, le puteţi găsi pe imdb.com

Raţiune sau simţire?

Toate îndemnurile romantice de life coaching sfidează pragmatismul şi te ispitesc să pleci urechea către atotştiutoarea intuiţie, te îmbie să iei deciziile de viaţă cu inima, nu cu mintea cea nesuferită şi cârcotaşă, căci vezi Doamne motoraşul roşietic şi aparent neobosit ştie el ce-i mai bine pentru tine, deţine secretul împlinirilor de moment, dar şi al fericirilor pe termen lung.

Înţelepciunea cumpătării bazate pe valori palpabile ori pe statistica sorţilor realiste de izbândă e aruncată la coş de clişeul prin care ni s-a băgat în cap că o alba-neagra sentimentală e de preferat argumentelor rigide, concrete. Să fii calculat, cu picioarele pe pământ şi cu capul bine înfipt între umeri este astăzi un defect. Azi, dacă nu pluteşti pe norişori, dacă nu levitezi de sentimentalism (uneori foarte ieftin), dacă nu te crezi mai poet decât Nichita şi nu contracarezi elocinţa unei opinii cu vreun catren dulceag, scris de tine, sau mai bine de alţii, eşti luat drept un om obtuz, un gibon care nu e-n stare să descifreze adevăratele înţelesuri ale vieţii. Azi inima e la putere şi cu bătăile ei frumos ritmate trebuie să te împăunezi în stânga şi-n dreapta, dă bine să te-arăţi lumii gingaş, sensibil, fragil, emoţionat. Chiar dacă nu eşti.

Aplecată din născare spre introspecţie, cu o vocaţie a tristeţii cu şi fără motiv, am îmbrăţişat bucuroasă trendul, şi nu doar în aparenţă, de amorul artei, ci din convingere, până la sânge. M-am lăsat mai mereu ghidată de repere sufleteşti, am crezut orbeşte în iubire şi-n legendara ei putere de-a dărâma munţi.

Dar inima mea nu ţine cu mine, vorba cântecului... Şi de câte ori am ales cu inima, am ales prost, păgubos, în detrimentul confortului meu sufletesc. Nici în chestiunile mai prozaice flerul nu prea mă ajută: dacă-mi cumpăr pantofi roşii, acasă îmi dau seama că i-aş fi vrut verzi, între două petreceri de sâmbătă seara nimeresc la cea mai plictisitoare, între autobuz şi tramvai îl aştept mereu pe cel care nu vine, plec la ştrand când începe ploaia şi stau închisă-n casă când soarele domneşte, nestingherit, sus pe cer.

Se spune că atunci când te confrunţi cu o dilemă – adică mai tot timpul – e bine să scoţi o foaie de hârtie şi-un creion, şi să încropeşti un tabel cu două coloane. În prima coloană înşiri argumentele pro unei decizii, iar în coloana a doua, pe cele contra. Şi unde aduni mai multe rânduri înnegrite, acolo sălăşluieşte adevărul tău, într-acolo trebuie să te îndrepţi, acea decizie va fi cea fericită.

Am mâzgălit, de-a lungul timpul, urmând această simplă – şi logică – regulă, tone de hârtii, le-am umplut de tabele şi tabelaşe conştiincios completate şi am sfârşit, aproape de fiecare dată, alegând coloana cea mai golaşă, în care trona câte-un gând ce nu-mi dădea pace, a cărui dulce apăsare nu mă putea face să să-l ignor. Iar inima mea îl alegea pe acela, o durea-n atrii şi ventricule de toate argumentele logice înşirate în coloana raţiunii. Iar apoi ajungea s-o doară de-adevăratelea, fiecare celulă, că uite aşa am ajuns să fac EKG-uri la 30 de ani, să plâng după idioţi, să urmez orbeşte lupi frumos îmbrăcaţi în blană de oaie, să-mi falimentez sufletul şi contul construind castele de nisip, să fiu alungată de oameni pe care i-am iubit necondiţionat, să aleg dintre două joburi pe cel mai fără de viitor. Simţiri neprietenoase cu mine m-au îndemnat s-o rup la fugă în situaţii când înţelept ar fi fost să mai rămân şi tot ele m-au făcut să rămân pe loc, tâmpă, îndrăgostită, iertătoare, răbdătoare, când toate mecanismele raţiunii beculeau insistent a pericol şi-mi zbierau să mă car dracului de-acolo.

Însă pe cât de inaptă e intuiţia mea în a mă ghida spre drumul mai lin, pe atât e de abilă în a-mi dezvălui, ca la şah, cel puţin două trei mişcări viitoare din vieţile celorlalţi. Am prevăzut de-a lungul timpului, la milimetru şi la secundă, începuturi şi sfârşituri de iubiri, căsătorii şi divorţuri, angajări şi concedieri, măriri şi căderi ale celor din jurul meu. Când nicio adiere nu prevestea furtună în viaţa cuiva, eu am fost în stare să văd norii negri de la orizont. Iar când vreun prieten mi-a mărturisit că e la pământ, că nu mai vede rezolvarea vreunui aspect viciat din viaţa sa, eu i-am întrezărit viitorul cu soare şi i-am spus să nu mai plângă, că totul va fi bine. Şi a fost.

Oare toţi deţinem arta de a ne servi cu folos de intuiţie, de inexplicabilele prime impulsuri sufleteşti, sau şi ăsta e un talent, rezervat celor aleşi? La cantitatea imensă de (auto)amăgire pe care o văd în jurul meu, înclin să cred în ultima variantă. Şi, totuşi, aruncarea în valuri fără frică de eşec sau de înec ne umanizează, ne înalţă spiritual, credinţa nesupusă evidenţelor matematice şi ştiinţifice e doar baza cam tuturor pornirilor religioase...

Dar totuşi până unde să mergi cu dorul şi cu flerul, şi de la ce punct încolo să spui gata, stop, trebuie să gândesc cu toţi neuronii, să analizez la rece situaţia, să deschid larg ochii împăienjeniţi de poezie şi să iau decizia corectă pentru viaţa mea? Cred că de la punctul în care conştientizezi , amar, că împăratul e gol, că adevărul tău nu e şi adevărul celorlalţi, că fericirea ta e sigur în cu totul altă parte.

Too Big Love

Motto:
Dragele mele, îmi pare rău ca s-a întâmplat aşa, nu ştiu cum să vă spun ca să nu vă supăraţi pe mine, dar m-am îndrăgostit de alt harem!




Urmăresc acum un serial, Big Love se numeşte, şi o fac cu sufletul strâns, pentru că, oricât de deschisă la minte m-aş considera, poveştile din film mă intrigă şi mă stânjenesc, contrar voinţei mele de a recepta informaţiile cu mai multă obiectivitate. Totuşi, accesez episod după episod cu o curiozitate frenetică, încercând – şi observ că fără sorţi de reuşită - să-mi recalibrez sistemul de valori, să privesc iubirea din unghiuri şi poziţii extrem de incomode pentru mine.

Serialul etalează viaţa unei familii de mormoni din statul Utah, cu problemele lor, cu intrigile lor, cu suferinţele lor, cu tot ce înseamnă, în general, viaţa de familie. Partea ciudată este că la cârma familiei respective stau o parte masculină şi trei părţi feminine, adică, mai pe înţeles, un bărbat cu trei neveste. Legal, căsătorit doar cu prima soţie, pentru că în 1890 Biserica Mormonă a interzis căsătoriile poligame, deşi, pe ascuns, mai mult de 40.000 de americani sunt şi azi adepţii unei astfel de orânduiri matrimoniale.

Serialul nu bate multă moneda pe stilul de viaţă mormon, familia în cauză fiind descrisă drept una modernă, perfect integrată în peisajul american din zilele noastre, pe care numai o lege ingrată o opreşte în a se exprima liber şi-a iubi la fel de neîngrădit. Însă, cel puţin până la episodul la care am ajuns, sunt prezentate situaţii de zi cu zi şi de noapte cu noapte a căror derulare o privesc cu gura căscată, încercând să le înţeleg şi să le admit, dar nereuşind, în straturi profunde ale eului meu, nici una, nici alta.

Bărbatul doarme în fiecare noapte cu câte o altă nevastă, conform unui orar bine stabilit de First Wife. Când vine de la serviciu le sărută însă pe toate trei, drăgăstos, iar cea sărutată este privită cu zâmbet larg, îngăduitor, de celelalte două care-şi aşteaptă rândul la îmbrăţişări. Copiii, indiferent de cine i-a născut, sunt crescuţi de toate cele trei mame, hrăniţi, îmbrăcaţi şi iubiţi în grup, fără discriminări.

Într-un asemenea tip de familie, cea mai îndrăzneaţă fantezie feminină e să-ţi vrei bărbatul numai pentru tine, să fentezi programul de acuplări nocturne, să-ţi seduci soţul şi să-l faci să-şi “înşele” cu tine celelalte soţii, atrăgându-l în patul şi-n casa ta la ore şi în zile nepotrivite. Căci, am uitat să menţionez, fiecare soţie are casa ei, dar casele sunt zid lângă zid şi toţi membrii familiei trec dintr-una într-alta nestingheriţi.

Născută într-o societate monogamă, mi-e greu să-nţeleg modul lor de viaţă, am fost crescută într-o cultură în care şi dacă-ţi vezi consortul vorbind la telefon, pe ascuns, cu alt exemplar feminin, e motiv de depresie sau de divorţ. Şi totuşi, monogamia noastră declarată şi temeinic legiferată nu ne scuteşte nicicum de blestemul infidelităţii, al trădării, al vieţii duble pe care o duc foarte mulţi bărbaţi. Iar iluzia iubirii unice şi eterne, însămânţată de timpuriu în aspiraţiile noastre romantice, ne lasă pradă celor mai crunte deziluzii, atunci când descoperim că bărbaţii noştri monogami nu reuşesc, şi deseori nici nu vor, să ne iubească numai şi numai pe noi. Şi nici noi, sincere să fim, nu ne mulţumim, pe termen lung şi foarte lung, cu acelaşi bărbat.

Oripilându-mă, în forul meu interior, de scena duioasă în care, la masa de seară, bărbatul şi cele trei soţii ale sale se ţin de mână şi spun rugăciunea, nu mă pot abţine să mă întreb dacă poligamia nu e totuşi o formă de convieţuire maritală mai onestă. Dacă nu-i mai cinstit să ştii adevărul – că nu eşti singura lui dragoste – şi să te împaci cu asta, decât să eşuezi în ghearele unei nefericiri adânci, de nevastă înşelată sau de amantă dusă cu vorba.

În câteva culturi ale lumii, răspunsul la aceste întrebări este încă unul afirmativ, chiar dacă şoptit, ca să nu fie auzit de urechea ascuţită a legii. Mie una, oricât de open-minded m-aş crede, numai gândul că iubirea mea se lăfăie în braţe străine îmi umple inima de spini. Cum o fi mai bine, câte ingrediente are, de fapt, reţeta fericirii în dragoste? Două sau poate mai multe? Sper să aflu răspunsul, şi să vi-l comunic şi vouă, după ce termin de vizionat toate sezoanele din Big Love.

M-am întors

Acum mai bine de un an jumate fugeam fericită din casa mea roz şi mă cuibăream, cu tot cu vise, entuziasm, carte de muncă şi munţi de dragoste oarbă, nebună, într-o locuinţă nouă şi aparent primitoare. Într-un spaţiu cu pagini lucioase şi frumos colorate, în care sufletul meu locuia deja, de aproape 5 ani.

Azi mă întorc de unde am plecat, obosită nu atât de munca asiduă, prestată zi şi deseori noapte prin toate cotloanele administrativ-editoriale ale revistei cu nume de dans, cât ostenită de umilinţe, de minciuni, de intoleranţă, de ipocrizii, de încăpăţânarea mea nebunească în a vedea sclipiri de aur preţios, acolo unde era, de fapt, rugină.

Nu vreau să spun mai mult, deşi am adunat milioane de frustrări, şi aş plăti poliţe, şi aş striga în gura mare adevăruri pe care probabil nu le-ar crede nimeni. Maşinăria de manipulare este prea bine pusă la punct, prea unsă cu toate alifiile, pentru a putea fi deconspirată printr-un simplu text de blog. Trebuie să trăieşti, să respiri şi să mori, puţin câte puţin, prins în mrejele ei, pentru a înţelege.

Nu mă dezic de lucrurile bune pe care le-am trăit şi le-am învăţat acolo. Nu neg o experienţă care m-a îmbogăţit profesional, cu preţul – poate prea ridicat – al sărăcirii mele sufleteşti. Scrisul meu a căpătat recunoaştere şi consistenţă, acum poate ştiu să acţionez mai ordonat şi mai matur, dar gândesc mai urât, simt mai viciat, am adunat în pliuri sângerânde de suflet sentimente de care mi-e ruşine. Lumea mea interioară era mai curată înainte de a pătrunde într-un mediu ce se vrea artistic – şi poate că şi este, într-un fel pe care eu n-am reuşit să-l asimilez -, dar care simt că nu m-a înnobilat, nu m-a înălţat spiritual, ci doar m-a secătuit de energie şi de candoare.

Nu vreau să năruiesc iluziile nimănui cu aceste destăinuiri şi înţeleg perfect că pentru mulţi vor părea muşcăturile otrăvite ale unui fost angajat. Nu am decât martori tăcuţi, cei care au luptat pe aceste fronturi înaintea mea: oameni care au fugit mâncând pământul, din proprie iniţiativă, oameni care au fost alungaţi în condiţii şi din motive cel puţin bizare sau oameni cărora – spre binele lor – nu le-a păsat destul cât să se autoamăgească pe termen lung, şi atunci s-au retras la primul semn că lucrurile sclipesc ieftin şi fals, că ceva e putred în ţara aparent plină de minuni.

Din respect pentru cei pe care i-aş putea răni nemeritat, dar şi dintr-un rest de consideraţie pentru ce am iubit odată până la depersonalizare, până la negarea propriei mele fiinţe, mă voi abţine să arunc cu noroi, să scuip icoane pe care le-am sărutat, cu evlavie, ani la rând. Port o uriaşă parte de vină pentru suferinţa mea de acum, dar sper că tot ce mi-a fost dat să trăiesc are un sens, un rost în drumul meu care, deşi pare frânt, nu se opreşte, sub nicio formă, aici.

Un prieten mi-a spus că abia de acum încolo voi vedea care-mi sunt prietenii. L-am contrazis, am ştiut întotdeauna care-mi sunt adevăraţii prietenii, dar am ales să mă îmbăt şi cu iluzii dulci-amare, să alerg după himere, să divinizez spirite care n-aveau nimic divin. Însă prietenii mei adevăraţi m-au susţinut, m-au iertat, m-au aşteptat şi sunt lângă umărul meu, aşa cum au fost întotdeauna. Ei îmi dau putere, prin ochii lor limpezi reînvăţ să privesc înainte, pentru ei nu contează ce voi fi de acum încolo: jurnalist, inginer, şomer sau prelucrător prin aşchiere. Şi, cel puţin în clipa în care scriu asta, nici pentru mine nu mai contează.

Vă mulţumesc pentru răbdarea cu care aţi parcurs aceste mărturisiri şi sper să ne mai întâlnim pe aici, cu texte noi şi, nădăjduiesc, cu stări de spirit mai proaspete şi mai optimiste. Iar într-un viitor foarte apropiat vă voi da întâlnire în paginile de blog ale unei noi reviste online pentru femei. Dar până atunci, ne mai vedem, ne mai scriem, ne mai auzim...