În căutarea frumuseţii

N-am fost niciodată destul de frumoasă. Şi n-am fost nici într-atât de deşteaptă, simpatică, sclipitoare, jovială sau blândă, încât să nu trebuiască să fiu prea frumoasă. M-am luptat mereu cu o plenară mediocritate de ordin estetic şi moral, cu adolescenţa mea tulburată, care mi-a lăsat cicatrici pe obraz şi în suflet, aşa cum m-am luat la trântă tot timpul, şi mai vârtos, cu spiritul meu deloc sprinţar, cu voinţa-mi deseori şubredă, cu dorinţa obsesivă de a mă ridica la un nivel de educaţie, de instruire, care să-mi permită să nu mă fac de ruşine într-o ambianţă socială potrivită aspiraţiilor mele.
Dar “sunt mediocră, iremediabil mediocră” îmi recunosc şi eu, suspinând, precum Otilia lui Felix şi-a lui Călinescu, limitele, “şi poate singura mea calitate este că îmi dau seama de asta”.
Şi totuşi caut, şi caut, cât mă ţin puterile, şi cât mă lasă natura, şi cât vrea Dumnezeu, caut să-mi depăşesc temerile şi angoasele, şi frustrările, iar asta mă costă lacrimi, şi bani, şi singurătate, o tot mai apăsătoare singurătate. Dar vreau să fiu şi frumoasă, bagajul meu intelectual şi sufletesc e mult prea sărac pentru a putea contracara această nevoie pentru unii frivolă. Pentru confortul meu psihic se cer îndeplinite ambele condiţii, tânjesc deopotrivă şi după un trup perfect şi după un contur interior fără cusur. Nu le voi avea niciodată, pe niciunul, la standardul desăvârşirii, atâta mă duce capul să admit. Însă nu mă pot opri să caut, mă încăpăţânez să cred că numai împletind cele două ambiţii voi ajunge la un rezultat care să-mi aducă pacea interioară îndelung visată, mulţumirea de sine, acel self-esteem atât de dificil de tradus în limba unui popor înclinat spre melancolie şi resemnare.
Iar acum nutresc speranţa că, de sub crusta asta maro-sângerie a măştii pe care o port acum, dureros, pe chip, va răsări într-o zi un zâmbet nou, roz, neted, conturat delicat a dorinţe în sfârşit împlinite. Că voi fi cu un pas mai aproape de ce ar fi trebuit, de fapt, să fiu, dacă destinul meu genetic n-ar fi fost atât de nedrept cu mine. Pare că vorbesc în dodii, dar nu pot spune mai mult, nici măcar aşa, fără glas. Cei care mă cunosc, ştiu şi mă înţeleg. Şi speră alături de mine. Iar eu îmi promit mie şi le promit şi lor, că dacă va fi să se întâmple cum mi-am dorit, voi căuta să mă primenesc şi pe interior, căci proaspăta mea frumuseţe, dobândită cam prea târziu, îmi va da, mai mult ca sigur, puteri noi. Şi-atunci voi continua, cu trupul ăsta de lut pe care-l port zilnic agăţat de suflet, să-mi caut fericirea fără să mi se pară că târăsc o cruce prea grea. Vreau să mă împac cu lumea, să desfac, cu zgomot, toate lacătele ce m-au ţintuit până acum, cu sau fără voia mea, într-un peisaj timid, stingher. Vreau să învăţ să râd în hohote, să mă privesc cu drag, să gândesc către mine fără încrâncenare. Sper să reuşesc.