Good bye, Michael!

Nu sunt fanul lui înrăit şi n-am fost niciodată. Nu am aderat la cluburile frenetice de admiratori care-l venerau, nu i-am imitat niciodată stilul vestimentar ciudat, n-am purtat pălării cu cârlionţi şi nu mi-am vopsit faţa la niciun party sau bal mascat, ca să-l imit. Dar i-am ascultat toate albumele. I-am devorat toate videoclipurile. L-am invidiat pentru stilul de dans care sfida gravitaţia, i-am recunoscut coroana de rege al muzicii pop, m-am plecat mereu în faţa geniului său.
L-am iubit.

Şi, ca toţi ceilalţi care l-au iubit sau doar s-au prefăcut că-l iubesc, până la urmă l-am uitat. În ultimii ani tresăream clipe numărate, când i se mai difuza câte o piesă veche la radio, şi-mi recunoşteam, în gând numai, că e cel mai bun, că locul lui în vârful ierarhiei muzicale disco-pop e imposibil de cucerit de altcineva. Când ascultam Liberian Girl plângeam pe furiş, pentru că devenise oarecum ruşinos să admiţi că-ţi place Michael Jackson, că nu te-ai plictisit de vocea lui piţigăiată, de celebrele lui icnete, de intens imitaţii paşi făcuţi pe loc, de revoltătorul, la vremea sa, gest prin care, cu mâinile-ntre picioare, îşi extazia fanii şi-i oripila pe pudibonzi.
Recunosc că şi interesul meu pentru viaţa Megastarului (etichetă aplicată iniţial cu respect de presă şi scrijelită apoi sarcastic tot de ea) a decăzut, odată cu întâmplările controversate ale ultimului deceniu, către bizareriile răstălmăcite viguros în fiţuici de scandal: Câte operaţii estetice o avea? De ce s-o fi însurat, oare, cu Lisa-Marie Presley? Jinduieşte şi după faima lui Elvis? Şi de ce au divorţat aşa repede? Păi lui îi plac băieţeii de şcoală, d-aia nu s-o lipi nicio femeie de el. Ce dacă tribunalul l-a absolvit de orice vină? Apoi, a doua căsnicie... ce grosolană punere în scenă! Şi oare copiii ăia nu-s, totuşi, prea albi ca să fie ai lui?
Nu mă mai interesează nimic din toate astea, mă credeţi sau nu. Nu există adevăr picant care să mai mulţumească acum, şi ştiu că-i prea târziu să mă dezic de amănunte, sordide, ce-i drept, dar care n-au absolut nicio legătură cu talentul lui uriaş, cu inspiraţia prolifică ce-a dărâmat recorduri de vânzări, a umplut stadioane şi a revoluţionat stilul interpretativ şi coregrafic din muzica anilor ’80, cu aura magică a personalităţii sale artistice, ştirbită crunt într-o violentă şi de nevindecat derivă sufletească.
A vrut să fie alb, a vrut să fie bogat, a vrut să fie zeu. Şi a reuşit, deşi preţul piperat al ambiţiilor sale absurde i-a măcinat şi averea, şi trupul, şi destinul.
Michael Jackson a murit, şi odată cu el sper să se stingă şi amintirile care l-au întinat şi au zdruncinat, poate iremediabil, dragostea fragilă a publicului său.
Ieri, în ziua morţii lui, eu am plâns. Şi n-am ascuns de lume lacrimile închinate lui, şi n-am mai pitit prin niciun fund de sertar vraful de CD-uri ce abia-i încap discografia. Am ascultat, obsesiv, Dirty Diana, şi Thriller şi Bad, l-am iertat pentru toate relele de care a fost, sau nu, vinovat, şi sper să mă ierte şi el, de acolo de sus, că m-am dezis, nepermis de mult timp, de bucuria pe care mi-o dăruieşte muzica lui. Nemuritoare - acum ştiu.