Dacă aş fi nevoită să omor cu mîna mea, un animal, ca să pot mînca o friptură, aş deveni, pe loc, vegetariană. În viaţă urăsc, mai mult decît orice, violenţa, atît fizică cît şi verbală, nu suport să văd sînge, clachez în faţa unui plîns disperat. Dar în ficţiune, macabrul mă atrage şi mă desfăt cu gustul lui spectaculos de amar. Prefer oricînd o scenă palpitantă, sîngeroasă, unui sărut dulceag asezonat cu declaraţii leşioase de amor. Mă captivează poveştile groteşti şi aproape imposibile pentru că mă dor “happy-end”-urile de o atît de tristă improbabilitate.
Îmi plac la nebunie filmele de groază. Savurez ciudatele istorisiri ale lui Edgar Alan Poe, scenariile morbide ticluite de Stephen King mă fascinează şi îl ador pe Hitchcock, maestrul de netăgăduit al genului noir. Am crescut devorînd o bibliotecă plină de mistere poliţiste marca Haralmb Zincă, Rodica Ojog-Braşoveanu sau Agatha Christie. Pe cînd aveam vreo 15 ani am găsit pe un raft o carte groasă, intitulata “Tratat de criminalistică”, şi am citit-o pe nerăsuflate. Nu pierd niciun episod despre cele mai celebre crime şi cei mai faimoşi ucigaşi în serie, dintre cele difuzate noaptea tîrziu, pe Descovery.
Dar am citit şi multe cărţi despre iubiri împărtăşite şi fără de sfîrşit, am suspinat şi la filme cuminţi, cu finaluri mai mereu fericite, m-au ţintuit seri la rînd, în faţa televizorului, cîteva telenovele lacrimogene.
Însă mi se par infinit mai crude (şi mai stupide) istoriile, scrise sau filmate, care te învaţă că dragostea fără cusur e la-ndemîna oricui, că sufletul pereche are ochi blînzi, trup de zeu şi te va salva negreşit după una, maxim două experienţe de viaţă amoroasă banală sau nefericită. Mă doare să aflu numai din pelicule diafane cum El o iubeşte pe Ea ca pe însăşi viaţa lui, şi asta numai şi numai pentru că şi Ea, în orişice clipă, şi-ar vinde sufletul pentru El. Aş paria oricînd că există mai multe şanse ca omenirea să fie atacată de extratereştri furioşi, ca în SF-ul “Independence Day”, decît că întîmplarea din “Serendipity”, despre-o iubire predestinată şi-un destin generos şi încăpăţînat în a o împlini, ar putea ajunge să fie, vreodată, adevărată.
Am fost îndemnată să privesc adînc înăuntrul meu, ca să-mi dau seama ce resorturi psiho-sentimentale declanşează apetenţa mea pentru suspans beletristic şi adrenalină cinematografică. Am privit şi am aflat că tristeţea care mi-a torsionat, diabolic, sufletul, după cîte-o despărţire nu s-a născut pentru că am mai aruncat cîte un ochi pofticios, din cînd în cînd, la “Ştirile de la ora 5”, ci pentru că, fără să vreau, mi-am otrăvit iluziile cu scenarii învăţate din comediile exagerat de romantice cu Meg Ryan şi Sandra Bullock. Pentru că am plecat frumoasă şi îmbufnată, trîntind uşa după mine, după ce iubitul meu făcuse vreo boacănă, sperînd că, exact ca-n “Tînăr şi neliniştit”, el va alerga cu lacrimi în barbă şi cu flori pe braţe, să mă împace. Dar adoraţii mei din viaţa reală pare-se că nu văzuseră aceleaşi filme ca şi mine, pentru că n-au sprintat niciodată să îi iert, uşile pe care le-am tot izbit de pereţi au rămas, pentru totdeauna, închise, iar eu am ajuns să număr îngrozită leşurile iubirilor mele ucise în serie de duşmani aprigi precum timpul, orgoliul sau propriile-mi ezitări.
Aşa că, nu ştiu de ce, să găsească psihologii un răspuns, dar prefer să urmăresc, siderată, cum toracele lui Sigourney Weaver e sfîrtecat, în seria a patra a filmului, de un pui de Alien, decît să mă torturez cu scenele zaharisite şi profund neveridice ale poveştii de dragoste din “Notebook”. Nu mă oripilează morţii vii sau conspiraţiile macabre din thriller-uri, dar împietresc de tristeţe atunci cînd el moare îngheţat, ca s-o salveze pe ea, în “Titanic” - istoria mult prea siropoasă, zic unii, a unui naufragiu real şi a unei iubiri inventate.
Pentru că nu-mi este şi nu mi-a fost niciodată frică de întuneric, de fantome, de vîrcolaci, de monştri, de extratereştri sau de Jack Spintecătorul, dar mă sperie de moarte ideea că undeva în lumea asta, totdeauna departe, ferite de inima mea flămîndă, există nişte iubiri uriaşe şi fericite pe care eu, probabil, nu le voi trăi nicicînd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu