În spatele perfecţiunii

Toată viaţa mi-am facut probleme crezînd că cei din jurul meu îmi sînt mai presus, din varii puncte de vedere. Dincolo de absurdul acestei mărturisiri (pentru că e natural ca mulţi dintre cei din preajmă să se dovedească a ne fi, prin ceva, superiori) vreau să se înţeleagă că unele situaţii în care mi-am creat, deliberat, complexe de inferioritate, s-au dovedit a fi false. Sau, cel puţin, piedestalele pe care i-am aşezat pe unii dintre cei cu care mi s-a intersectat destinul s-au năruit la scurt timp după ce le-am scanat, atît cu privirea, cît şi cu sufletul, dedesupturile, culcuşul, sau manifestările ferite de ochii publici. Şi mă refer aici la o paletă largă de situaţii, de la simple dezamăgiri ce privesc aspecte superficiale ale vieţii, pînă la altele de profunzimi cu mult mai dureroase. Prin acest text nu vreau să judec pe nimeni (deşi, cîteodată, în vîrtejul confruntărilor, am facut-o), vreau doar să constat cum deseori am avut tendinţa de a exagera anumite calităţi (dovedite, desigur) ale unor oameni, exacerbîndu-le, extrapolîndu-le, cumva, în zone în care-şi pierdeau forţa şi rostul, atît de puternic penetrante părîndu-mi la prima vedere.
Cel mai simplu exemplu care îmi vine în minte este legat de o fosta colegă de facultate. Am remarcat-o din prima zi în care am păşit în curtea instituţiei (nici nu ştiam, pe atunci, că-mi va fi chiar colegă de grupă). Era şi dificil să n-o remarci. Absolut superbă, dar nu genul acela de “femme-fatale” după care se dau bărbaţii în vînt (deşi şi ea a făcut, de-a lungul celor cinci ani de studiu, cohorte de victime), ci mai mult pe stilul frumuseţilor ce apar în Vogue: ochi migdalaţi, ten de porţelan, chip armonios încadrat de o tunsoare carré perfectă. Rafinată, în sensul cel mai “parizian” cu putinţă. În plus, îmbrăcată după tendinţe pe care numai o împătimită a modei le putea adopta, la acea vreme, cu atîta naturaleţe. Avangardistă fără a fi ostentativă. Curată. Deloc vulgară. (Eu n-am aflat ce formă are fundul fetei ăsteia decît acasă la ea, într-o vară, cînd se plimba, prin dormitor, în chiloţi). Acesta fiind ambalajul (de excepţie), nici conţinutul nu s-a dovedit a fi mai prejos: inteligenţă peste medie, sete de literatură (căci mereu făceam schimb de romane), maniere impecabile.
Dar, pentru că am amintit, ceva mai sus, de casa ei, şocul pe care l-am avut cînd am vizitat-o întîia oară a fost pe măsura fascinaţiei iniţiale. Cunoscusem prinţesa şi ardeam de nerăbdare să-i vizitez castelul. Era un apartament obişnuit dintr-un cartier obişnuit, dar nu asta m-a frapat, ci interiorul lui. În loc de palat am găsit o cocină şi, credeţi-mă, cuvîntul nu e deloc dur. Ea venise de cîteva ori la mine şi-mi amintesc cît de stînjenită eram de locuinţa mea modestă, ce grijă aveam să nu se observe vreun fir de praf uitat pe mobilă, ce ruşinată mă simţeam de fotoliile mele cam roase de vreme (şi de mîţă). Pe lîngă ce am vazut la ea, apartamentul meu părea luxos. Şi nu mă refer la stil sau la valoarea mobilierului. Acea făptură splendidă locuia într-o mizerie de nedescris şi un miros infernal. Stratul de praf de pe mobila din casă avea grosimi măsurabile cu şublerul. La intrare, te izbea “mireasma” pantofilor bărbaţilor casei, pantofi în care se zăreau îndesate şosetele purtate peste zi. La ea în cameră patul, nefăcut, aproape era îngropat sub un morman de haine superbe şi, în mod miraculos, curate. Chiloţi înşiraţi peste tot. Farduri Dior si Clinique, la fel. Sticluţe de parfum scump presărate printre cărţi prăfuite. După şocul iniţial, furată de conversaţie, mă mai obişnuisem cu decorul şi chiar mi se părea că mix-ul de lux şi derizoriu are un aer boem. Însă calvarul a continuat în bucătărie, unde am fost invitată la o cafea şi o prăjitură. Pe faianţa murdară mişunau gîndaci roşii. Prietena mea a scos din frigider tava cu bunătăţi dar, ghinionul meu, am observat cum unul dintre gîndaci decedase pe o pătrăţică de plăcintă, copleşit probabil de frig şi îmbuibare. “Nu-i nimic,” - a spus ea, graţios, - “îl dăm la o parte şi mîncăm din partea cealaltă a tăvii”. De parcă insecta n-ar fi putut inspecta, conştiincioasă, întreg teritoriul, înainte de a-şi da obştescul sfîrşit.
Cazul descris mai sus, deşi prezentat pe larg, nu a fost, pentru mine, de mare importanţă. Am continuat să-mi admir prietena la fel de mult, pentru frumuseţea şi alura ei nobilă. (Numai că am refuzat categoric să mai mănînc prăjituri de la ea, motivînd cure de slabire interminabile).
M-au durut mai mult, de-a lungul timpului, alte tipuri de dezamăgiri. Sau, dacă nu m-au durut, m-au întristat, m-au revoltat, m-au contrariat şi m-am întrebat, de fiecare dată, cu naivitate: “Cum e posibil?”. Iar multe dintre cazuri vin din istorie, din literatură, din artă, sînt arhicunoscute şi măcar exemplul lor ar fi trebuit să mă înveţe, şi în viaţa mea personală, că cei în faţa cărora te închini sau te minunezi sînt tot oameni, adesea trist de imperfecţi. Din decenţă şi din respect pentru darurile preţioase pe care ei le-au dat lumii, nu voi da nume, dar multe se ştiu. Scriitori pe care, citindu-le capodoperele ce mustesc de talent, înţelesuri profunde şi pilde înţelepte, i-ai crede deasupra oricăror manifestări greşite sau meschine, afli apoi, parcurgîndu-le biografiile, că şi-au irosit existenţa în vicii dintre cele mai banale, alegeri politice reprobabile sau frămîntări sufleteşti care i-au împins la suicid. Poeţi celebri, ale căror superbe versuri de dragoste, de dor, de sfîşiere te-ar duce cu gîndul şi cu o minimă logică a imaginaţiei către prezenţe serafice, spirite însingurate, suflete calde, îşi plimbă talentul uriaş în trupuri hulpave, au apariţii mondene caraghioase şi apucături social-oportuniste. Cîntăreţi cu voci de înger, instrumentişti cu har, virtuozi ai penelului şi-au măcinat viaţa de zi cu zi prin obsesii, porniri violente, handicapuri emoţionale. Intelectuali rafinaţi, guru de presă, războinici ai metaforelor care, în editoriale răscolitoare, etalează abisurile unei gîndiri fără cusur, dărîmă prejudecăţi şi răstoarnă clişee, descoperi că-şi gestionează cu infantilitate propriile existenţe, ascund un trecut murdar, au ambiţii mici, iubiri banale sau îşi vînd talentul pentru cîte-o şpagă meschină.
Acestea sînt doar cîteva exemple, dintre cele trăite şi auzite de mine. Repet, nu cred şi nu vreau să cred că abisul ce se cască uneori între esenţă şi aparenţă ştirbeşte, întrucîtva, valoarea notorietăţii lor, pe drept cîştigate. Şi este de netăgăduit generozitatea cu care ne luminează vieţile şi ne ating destinele aceste spirite luminate, geniile ce se nasc o dată la sute de ani sau, în general, oamenii care sparg, prin ceva ieşit din comun, crusta mediocrităţii. Dar poate, pe undeva, realitatea ne trimite semnale timide că ar fi mai bine să ne lăsăm idolii pe soclul pe care i-a aşezat cîte un dar divin şi să nu le scormonim în vieţi, să nu încercăm să-i cunoaştem îndeaproape, oricît de mult ne-am dori. Paradoxal, aşa le vom accepta mai uşor latura pămînteană, aşa ne vom lăsa, perpetuu, inspiraţi de izbînzile lor, aşa îi vom putea iubi fără limite.