Good bye, Michael!

Nu sunt fanul lui înrăit şi n-am fost niciodată. Nu am aderat la cluburile frenetice de admiratori care-l venerau, nu i-am imitat niciodată stilul vestimentar ciudat, n-am purtat pălării cu cârlionţi şi nu mi-am vopsit faţa la niciun party sau bal mascat, ca să-l imit. Dar i-am ascultat toate albumele. I-am devorat toate videoclipurile. L-am invidiat pentru stilul de dans care sfida gravitaţia, i-am recunoscut coroana de rege al muzicii pop, m-am plecat mereu în faţa geniului său.
L-am iubit.

Şi, ca toţi ceilalţi care l-au iubit sau doar s-au prefăcut că-l iubesc, până la urmă l-am uitat. În ultimii ani tresăream clipe numărate, când i se mai difuza câte o piesă veche la radio, şi-mi recunoşteam, în gând numai, că e cel mai bun, că locul lui în vârful ierarhiei muzicale disco-pop e imposibil de cucerit de altcineva. Când ascultam Liberian Girl plângeam pe furiş, pentru că devenise oarecum ruşinos să admiţi că-ţi place Michael Jackson, că nu te-ai plictisit de vocea lui piţigăiată, de celebrele lui icnete, de intens imitaţii paşi făcuţi pe loc, de revoltătorul, la vremea sa, gest prin care, cu mâinile-ntre picioare, îşi extazia fanii şi-i oripila pe pudibonzi.
Recunosc că şi interesul meu pentru viaţa Megastarului (etichetă aplicată iniţial cu respect de presă şi scrijelită apoi sarcastic tot de ea) a decăzut, odată cu întâmplările controversate ale ultimului deceniu, către bizareriile răstălmăcite viguros în fiţuici de scandal: Câte operaţii estetice o avea? De ce s-o fi însurat, oare, cu Lisa-Marie Presley? Jinduieşte şi după faima lui Elvis? Şi de ce au divorţat aşa repede? Păi lui îi plac băieţeii de şcoală, d-aia nu s-o lipi nicio femeie de el. Ce dacă tribunalul l-a absolvit de orice vină? Apoi, a doua căsnicie... ce grosolană punere în scenă! Şi oare copiii ăia nu-s, totuşi, prea albi ca să fie ai lui?
Nu mă mai interesează nimic din toate astea, mă credeţi sau nu. Nu există adevăr picant care să mai mulţumească acum, şi ştiu că-i prea târziu să mă dezic de amănunte, sordide, ce-i drept, dar care n-au absolut nicio legătură cu talentul lui uriaş, cu inspiraţia prolifică ce-a dărâmat recorduri de vânzări, a umplut stadioane şi a revoluţionat stilul interpretativ şi coregrafic din muzica anilor ’80, cu aura magică a personalităţii sale artistice, ştirbită crunt într-o violentă şi de nevindecat derivă sufletească.
A vrut să fie alb, a vrut să fie bogat, a vrut să fie zeu. Şi a reuşit, deşi preţul piperat al ambiţiilor sale absurde i-a măcinat şi averea, şi trupul, şi destinul.
Michael Jackson a murit, şi odată cu el sper să se stingă şi amintirile care l-au întinat şi au zdruncinat, poate iremediabil, dragostea fragilă a publicului său.
Ieri, în ziua morţii lui, eu am plâns. Şi n-am ascuns de lume lacrimile închinate lui, şi n-am mai pitit prin niciun fund de sertar vraful de CD-uri ce abia-i încap discografia. Am ascultat, obsesiv, Dirty Diana, şi Thriller şi Bad, l-am iertat pentru toate relele de care a fost, sau nu, vinovat, şi sper să mă ierte şi el, de acolo de sus, că m-am dezis, nepermis de mult timp, de bucuria pe care mi-o dăruieşte muzica lui. Nemuritoare - acum ştiu.

Barcelona, mi amor

M-am îndrăgostit, nebuneşte, la prima vedere. Nu, nu de un mascul cu fese tari şi privire arzătoare, ci de un oraş. Iubesc fără scăpare Barcelona şi, de când mi s-a aşternut galeş, acum mai bine de o săptămână, sub priviri, visez s-o revăd, s-o locuiesc, să îmbătrânesc şi să mor sub cerul ei care se aşază, tandru, peste cele mai limpezi şi turcoaz valuri de Mediterană.
Am plecat spre Barcelona pe nepusă masă, la propunerea dragei de Alice, căreia îi mulţumesc, şi prin mijlocirea unei agenţii de turism ce dorea să-şi promoveze, astfel, serviciile. Şi nu prea a reuşit, dacă e să ne luăm după condiţiile submodeste oferite nouă, oameni de presă chemaţi acolo să vedem, să cântărim şi apoi să ne aşternem impresiile în articole publicitare. Dar cum scopul scuză, cică, mijloacele, aşa şi destinaţiile acestei călătorii (splendide prin ele însele, indiferent de abordarea stângace şi meschină a vreunui tour-operator zgârcit cu confortul, însă dornic nevoie mare de reclamă) m-au făcut să mă pot bucura cu voluptate de timpul scurs şi banii cheltuiţi în cel mai frumos oraş din lume.
Pentru că Barcelona este, cu adevărat, cel mai frumos oraş din lume, nu-mi cereţi să fiu obiectivă, ponderată în afirmaţii, că nu pot.
Întâia dată am întâlnit-o într-un tur panoramic cu autocarul, extrem de hei-rupist şi obositor, prin vocea unei ghide doldora de informaţii utile, dar cu o exprimare zgomotoasă, rutinată, secată de orice fel de emoţie. Am ajuns prea obosită- ce păcat! - la fântâna care dansează, şi i-am privit spectacolul printre lacrimi de somn. Abia a doua zi, alături de cele trei prietene pe care mi le-am făcut în acesta excursie (două ziariste simpatice şi zglobii şi o fată de la munte, caldă şi bună ca o pită abia scoasă din cuptor) am reuşit să străbat, pe îndelete, străduţele pietruite din inima oraşului, să cuprind cu toată privirea liniile ondulate şi filigranul vechilor clădiri moderniste, să admir formele obraznice, geometria senzuală a clădirilor noi, să mă minunez de semeţia palmierilor cu trunchi solzos şi coroane rotunde, trufaşe, să mă înveselesc de la rozul jucăuş al tufelor de leandru şi buganvilla, să împietresc de emoţie, hohotind surd, ca să nu mă audă lumea, lîngă pragul celei mai mândre, mai ciudate, mai incredibil de frumoase construcţii închipuite vreodată. Sagrada Familia a lui Gaudi, biserica neterminată, templul poveştilor biblice dăltuite-n piatră cu migală şi har dumnezeiesc, imagine de necontestat a perfecţiunii, a geniului arhitectural. Pentru că Antonio Gaudi a fost un geniu, deşi înclin să cred că nu a fost om, ci făptură nepământeană, trimisă aici cu o misiune sfântă.
Şi, de ce să nu recunosc, m-au încântat frivol şi bulevardele largi şi animate ale Barcelonei, celebrul Diagonal cu iz de promenadă selectă şi magazine cu ştaif, portul înţesat de şalupe cochete şi iahturi luxoase, mall-urile gigant, care mi-au devalizat cardul şi aşa anemic, faleza cu aer uşor sărat, afrodiziac, de oraş de la malul mării, care te-mbie la reverii şi pasiune. Ce cuib al contrastelor tulburătoare, ce minune de oraş, ce fiesta vizuală e Barcelona!
A doua parte a infotrip-ului m-a rupt de lângă proaspăta-mi dragoste (« lângă » e un fel de-a spune, pentru că fuseserăm cazaţi într-o staţiune bătrânicioasă – adică plină de nemţi bătrâni – plantată la kilometri buni de Barcelona) şi m-a îmbarcat, cu tot cu grup (dez)organizat, în avionul ce duce către Mallorca. Insula e chiar un colţ de rai, cum se spune, dar îşi dezminte ferm reputaţia de destinaţie exotică luxoasă, exclusivistă, cu care au împopoţonat-o, de-a lungul timpului, agenţiile de turism din România. Are zone extrem de elegante, dar şi staţiuni modeste, cu hoteluri sărăcăcioase, precum cel în care am fost cazaţi noi. Însă peisajele sunt, fără excepţie, splendide, palmierii domnesc, marea are luciri de piatră preţioasă. Tuşa de rustic dă insulei farmec şi serenitate, livezile de măslini, migdali şi întinderile de viţă de vie aduc prospeţime brizei, flori viu colorate ornează cu fast fiece gard, prag de fereastră sau margine de drum. Iar Palma de Mallorca, oraşul capitală a insulei, refugiul de vară al Casei Regale spaniole, e o bijuterie, o Barcelona în miniatură, un ispititor loc de promenadă, de shopping sau de preumblări cu scop cultural.
Ce mai tura-vura, abia am ajuns acasă şi deja ştiu unde voi pleca data viitoare, unde mă voi caza (dar mai ales unde nu), ştiu ce mai am de văzut, de revăzut, de mângâiat, de admirat. Abia am părăsit Barcelona şi deja o visez, tremur de nerăbdarea de a-i fi, din nou, aproape, plâng de dorul ei. Dar voi reveni, draga mea, voi reveni...

Copilul - supus, prieten sau stăpân?

Încă nu am copii, iar dacă aş fi avut, nici nu mi-ar fi trecut prin minte să scriu un text ca acesta, cuprinsă fiind, cu siguranţă, de aburii divini ai miracolului de a fi mamă. Aşa că îmi dau dreptul să mă frământ acum, cât mai aştept la poarta unui destin binecuvântat cu urmaşi. Acum cât mai pot avea, fără voia mea, un grăunte de obiectivitate în opinii.
Cunosc, în schimb, femei măritate, cu soţi iubitori şi câţiva prunci agăţaţi de fustă, femei fără noroc, dar cărora iubirea apusă le-a lăsat de mână, dulce povară, fetiţe drăgălaşe şi băieţei năzdrăvani, şi femei ce au ales, obosite de căutarea unei perechi perfecte, să-şi crească singure copiii rezultaţi în urma nopţilor de amor cu scop reproductiv premeditat.
La rândul meu sunt copilul unor părinţi ce m-au crescut aşa cum sincer credeau că-i cel mai bine. Mama-mi dădea palme la fund când nu eram cuminte şi mă răsfăţa cu ciocolată chinezească când eram. Tata mă ajuta la matematică, citea mândru, la petreceri, poeziile compuse stângaci, de mine, dar îmi aducea aminte, cu o voce baritonală care-mi declanşa lacrimile, că nu am voie să-l contrazic. Am învăţat, de mică, să-i salut prima pe bătrâni, să nu mint, să nu aleg bucata cea mai mare de pe masă. Să nu răspund obraznic, să nu am ultimul cuvânt în discuţiile cu cei mari. Să nu cer, să nu pretind, să nu reclam fără temei. Şi-am încălcat aceste reguli, în copilărie, dar cu sfială. Cu teama de a nu fi certată, cu groaza de a nu mă face de ruşine. Iar ele mi-au creionat, pesemne, temperamentul de azi. Şi evit să cer, să pretind, să reclam, câteodata chiar cu temei, într-o lume în care cei mai aplaudaţi oameni sunt cei care ştiu să convingă, ştiu să vândă şi să se vândă scump, ştiu să-şi ceară drepturile răspicat.
Mă uit la copiii de grădiniţă ai unor femei din preajma mea şi nu mă pot obişnui cu priveliştea. Mă uit la emisiuni ca “Super Nanny” şi mă crucesc. Ţânci ce abia silabisesc ţipă către părinţi cu ochii injectaţi de ură. Copii de şcoală îşi insultă bunicii, se tăvălesc pe jos dacă nu li se face pe plac, iar părinţii ridică din umeri a jale şi a neputinţă. Bătaia e interzisă prin lege (iar ăsta e un lucru bun!), comunicarea de la egal la egal e încurajată (asta, sincer, nu ştiu cât e de bine) iar tinerii părinţi sunt forţaţi să uite vechile repere de educaţie şi să se adapteze celor noi. Pe de altă parte, copiii de azi au mai mult curaj, mai multă personalitate, mai multă tărie de a-i înfrunta pe cei din jur şi de a-şi face cunoscute opiniile. Obrăznicia preşcolară este, poate, o temelie necesară pentru a putea supravieţui, în viitor, într-o societate concurenţială. Să fie asta o consolare, însă, pentru mama ce se lasă lovită, fară a riposta, de către pumnii mici ai pruncului său? Pentru familiile ce caută azi, flancate de armate de psihologi, tonul potrivit pentru a comunica şi a ajunge la sufletele zbuciumate ale copiilor lor?
Când e potrivit să fii prieten şi când trebuie să fii părinte (în sensul de autoritate de care să se ţină seama, cu orice preţ) pentru lumina ochilor tăi? Cât să fie răsfăţ şi cât dojană în atitudinea faţă de el, pentru a nu se anula reciproc?
Îmi amintesc cum mă săruta mama în miez de noapte, după o zi în care mă certase crunt, pentru vreo boacănă. Nu adormeam, prea obosită de plâns şi de revoltă, sigură fiind că eu am dreptate, dar tânjeam după împăcare, ştiam că numai îmbrăţişarea ei ma poate linişti. Mi-a mărturisit acum, după ani, că şi ea mă ierta de mult, dar îşi înfrâna dorul de a mă îmbrăţişa prea curând după vorbele menite să-mi deschidă ochii asupra greşelilor mele. Cât mi-aş fi dorit, atunci, să nu mă fi certat deloc, deloc şi doar să mă sărute, de mii de ori.
Dar am crescut şi am vazut părinţi care nu-şi ceartă aproape niciodată copiii şi îi sărută de mii de ori. Şi îi laudă ca răsplată pentru fiecare zâmbet, pentru fiecare desen naiv, pentru fiecare comentariu peltic sau aşa, din senin, pentru nimic anume. Şi sunt sigură că-s sinceri şi mândri şi recunoscători destinului pentru comoara lor, dar, când devine, totuşi, prea mult? De la ce prag încolo vorbelor frumoase li se diluează înţelesul, se banalizează, alunecă în derizoriu, în stereotipie? La polul opus, am văzut o tânără mamă care-i cânta pruncului său şi acesta râdea către ea, îi întindea mânuţele şi obrajii cerşind tandreţe, iar când am întrebat-o de ce nu-l atinge, de ce nu-l ia în braţe să-l sărute şi să-l strângă la piept, mi-a răspuns că băieţeii nu trebuie pupaţi.
Mă consider o femeie modernă, dar am rădăcinile în trecutul care m-a format. Sunt deschisă la nou, dar vechile valori mă trag şi ele de mânecă. Mă cred emancipată când vine vorba despre sex, nu sunt de acord ca un copil să descopere la pubertate că barza n-a avut nici un rol în destinul lui, dar mă oripilează, totuşi, scenele din filmele americane în care cel mic e invitat să se strecoare în pat, lângă părinţii încă plini de sudoare după o partidă de amor şi care-i povestesc, cu lux de amănunte, cum s-a născut el din iubire.
Aşa că azi, când mă încearcă tristeţea că nu mi-a venit încă sorocul să legăn pe braţe un pui carne din carnea mea şi suflet din sufletul meu, mă consolez amar cu gândul că, dacă aş avea un copil, n-aş şti cum e mai bine să mă port cu el. N-aş şti ce reţetă să fur, sau să inventez ca să-l cresc bun, frumos, deştept şi, mai ales, fericit.