Barcelona, mi amor

M-am îndrăgostit, nebuneşte, la prima vedere. Nu, nu de un mascul cu fese tari şi privire arzătoare, ci de un oraş. Iubesc fără scăpare Barcelona şi, de când mi s-a aşternut galeş, acum mai bine de o săptămână, sub priviri, visez s-o revăd, s-o locuiesc, să îmbătrânesc şi să mor sub cerul ei care se aşază, tandru, peste cele mai limpezi şi turcoaz valuri de Mediterană.
Am plecat spre Barcelona pe nepusă masă, la propunerea dragei de Alice, căreia îi mulţumesc, şi prin mijlocirea unei agenţii de turism ce dorea să-şi promoveze, astfel, serviciile. Şi nu prea a reuşit, dacă e să ne luăm după condiţiile submodeste oferite nouă, oameni de presă chemaţi acolo să vedem, să cântărim şi apoi să ne aşternem impresiile în articole publicitare. Dar cum scopul scuză, cică, mijloacele, aşa şi destinaţiile acestei călătorii (splendide prin ele însele, indiferent de abordarea stângace şi meschină a vreunui tour-operator zgârcit cu confortul, însă dornic nevoie mare de reclamă) m-au făcut să mă pot bucura cu voluptate de timpul scurs şi banii cheltuiţi în cel mai frumos oraş din lume.
Pentru că Barcelona este, cu adevărat, cel mai frumos oraş din lume, nu-mi cereţi să fiu obiectivă, ponderată în afirmaţii, că nu pot.
Întâia dată am întâlnit-o într-un tur panoramic cu autocarul, extrem de hei-rupist şi obositor, prin vocea unei ghide doldora de informaţii utile, dar cu o exprimare zgomotoasă, rutinată, secată de orice fel de emoţie. Am ajuns prea obosită- ce păcat! - la fântâna care dansează, şi i-am privit spectacolul printre lacrimi de somn. Abia a doua zi, alături de cele trei prietene pe care mi le-am făcut în acesta excursie (două ziariste simpatice şi zglobii şi o fată de la munte, caldă şi bună ca o pită abia scoasă din cuptor) am reuşit să străbat, pe îndelete, străduţele pietruite din inima oraşului, să cuprind cu toată privirea liniile ondulate şi filigranul vechilor clădiri moderniste, să admir formele obraznice, geometria senzuală a clădirilor noi, să mă minunez de semeţia palmierilor cu trunchi solzos şi coroane rotunde, trufaşe, să mă înveselesc de la rozul jucăuş al tufelor de leandru şi buganvilla, să împietresc de emoţie, hohotind surd, ca să nu mă audă lumea, lîngă pragul celei mai mândre, mai ciudate, mai incredibil de frumoase construcţii închipuite vreodată. Sagrada Familia a lui Gaudi, biserica neterminată, templul poveştilor biblice dăltuite-n piatră cu migală şi har dumnezeiesc, imagine de necontestat a perfecţiunii, a geniului arhitectural. Pentru că Antonio Gaudi a fost un geniu, deşi înclin să cred că nu a fost om, ci făptură nepământeană, trimisă aici cu o misiune sfântă.
Şi, de ce să nu recunosc, m-au încântat frivol şi bulevardele largi şi animate ale Barcelonei, celebrul Diagonal cu iz de promenadă selectă şi magazine cu ştaif, portul înţesat de şalupe cochete şi iahturi luxoase, mall-urile gigant, care mi-au devalizat cardul şi aşa anemic, faleza cu aer uşor sărat, afrodiziac, de oraş de la malul mării, care te-mbie la reverii şi pasiune. Ce cuib al contrastelor tulburătoare, ce minune de oraş, ce fiesta vizuală e Barcelona!
A doua parte a infotrip-ului m-a rupt de lângă proaspăta-mi dragoste (« lângă » e un fel de-a spune, pentru că fuseserăm cazaţi într-o staţiune bătrânicioasă – adică plină de nemţi bătrâni – plantată la kilometri buni de Barcelona) şi m-a îmbarcat, cu tot cu grup (dez)organizat, în avionul ce duce către Mallorca. Insula e chiar un colţ de rai, cum se spune, dar îşi dezminte ferm reputaţia de destinaţie exotică luxoasă, exclusivistă, cu care au împopoţonat-o, de-a lungul timpului, agenţiile de turism din România. Are zone extrem de elegante, dar şi staţiuni modeste, cu hoteluri sărăcăcioase, precum cel în care am fost cazaţi noi. Însă peisajele sunt, fără excepţie, splendide, palmierii domnesc, marea are luciri de piatră preţioasă. Tuşa de rustic dă insulei farmec şi serenitate, livezile de măslini, migdali şi întinderile de viţă de vie aduc prospeţime brizei, flori viu colorate ornează cu fast fiece gard, prag de fereastră sau margine de drum. Iar Palma de Mallorca, oraşul capitală a insulei, refugiul de vară al Casei Regale spaniole, e o bijuterie, o Barcelona în miniatură, un ispititor loc de promenadă, de shopping sau de preumblări cu scop cultural.
Ce mai tura-vura, abia am ajuns acasă şi deja ştiu unde voi pleca data viitoare, unde mă voi caza (dar mai ales unde nu), ştiu ce mai am de văzut, de revăzut, de mângâiat, de admirat. Abia am părăsit Barcelona şi deja o visez, tremur de nerăbdarea de a-i fi, din nou, aproape, plâng de dorul ei. Dar voi reveni, draga mea, voi reveni...