Copilul - supus, prieten sau stăpân?

Încă nu am copii, iar dacă aş fi avut, nici nu mi-ar fi trecut prin minte să scriu un text ca acesta, cuprinsă fiind, cu siguranţă, de aburii divini ai miracolului de a fi mamă. Aşa că îmi dau dreptul să mă frământ acum, cât mai aştept la poarta unui destin binecuvântat cu urmaşi. Acum cât mai pot avea, fără voia mea, un grăunte de obiectivitate în opinii.
Cunosc, în schimb, femei măritate, cu soţi iubitori şi câţiva prunci agăţaţi de fustă, femei fără noroc, dar cărora iubirea apusă le-a lăsat de mână, dulce povară, fetiţe drăgălaşe şi băieţei năzdrăvani, şi femei ce au ales, obosite de căutarea unei perechi perfecte, să-şi crească singure copiii rezultaţi în urma nopţilor de amor cu scop reproductiv premeditat.
La rândul meu sunt copilul unor părinţi ce m-au crescut aşa cum sincer credeau că-i cel mai bine. Mama-mi dădea palme la fund când nu eram cuminte şi mă răsfăţa cu ciocolată chinezească când eram. Tata mă ajuta la matematică, citea mândru, la petreceri, poeziile compuse stângaci, de mine, dar îmi aducea aminte, cu o voce baritonală care-mi declanşa lacrimile, că nu am voie să-l contrazic. Am învăţat, de mică, să-i salut prima pe bătrâni, să nu mint, să nu aleg bucata cea mai mare de pe masă. Să nu răspund obraznic, să nu am ultimul cuvânt în discuţiile cu cei mari. Să nu cer, să nu pretind, să nu reclam fără temei. Şi-am încălcat aceste reguli, în copilărie, dar cu sfială. Cu teama de a nu fi certată, cu groaza de a nu mă face de ruşine. Iar ele mi-au creionat, pesemne, temperamentul de azi. Şi evit să cer, să pretind, să reclam, câteodata chiar cu temei, într-o lume în care cei mai aplaudaţi oameni sunt cei care ştiu să convingă, ştiu să vândă şi să se vândă scump, ştiu să-şi ceară drepturile răspicat.
Mă uit la copiii de grădiniţă ai unor femei din preajma mea şi nu mă pot obişnui cu priveliştea. Mă uit la emisiuni ca “Super Nanny” şi mă crucesc. Ţânci ce abia silabisesc ţipă către părinţi cu ochii injectaţi de ură. Copii de şcoală îşi insultă bunicii, se tăvălesc pe jos dacă nu li se face pe plac, iar părinţii ridică din umeri a jale şi a neputinţă. Bătaia e interzisă prin lege (iar ăsta e un lucru bun!), comunicarea de la egal la egal e încurajată (asta, sincer, nu ştiu cât e de bine) iar tinerii părinţi sunt forţaţi să uite vechile repere de educaţie şi să se adapteze celor noi. Pe de altă parte, copiii de azi au mai mult curaj, mai multă personalitate, mai multă tărie de a-i înfrunta pe cei din jur şi de a-şi face cunoscute opiniile. Obrăznicia preşcolară este, poate, o temelie necesară pentru a putea supravieţui, în viitor, într-o societate concurenţială. Să fie asta o consolare, însă, pentru mama ce se lasă lovită, fară a riposta, de către pumnii mici ai pruncului său? Pentru familiile ce caută azi, flancate de armate de psihologi, tonul potrivit pentru a comunica şi a ajunge la sufletele zbuciumate ale copiilor lor?
Când e potrivit să fii prieten şi când trebuie să fii părinte (în sensul de autoritate de care să se ţină seama, cu orice preţ) pentru lumina ochilor tăi? Cât să fie răsfăţ şi cât dojană în atitudinea faţă de el, pentru a nu se anula reciproc?
Îmi amintesc cum mă săruta mama în miez de noapte, după o zi în care mă certase crunt, pentru vreo boacănă. Nu adormeam, prea obosită de plâns şi de revoltă, sigură fiind că eu am dreptate, dar tânjeam după împăcare, ştiam că numai îmbrăţişarea ei ma poate linişti. Mi-a mărturisit acum, după ani, că şi ea mă ierta de mult, dar îşi înfrâna dorul de a mă îmbrăţişa prea curând după vorbele menite să-mi deschidă ochii asupra greşelilor mele. Cât mi-aş fi dorit, atunci, să nu mă fi certat deloc, deloc şi doar să mă sărute, de mii de ori.
Dar am crescut şi am vazut părinţi care nu-şi ceartă aproape niciodată copiii şi îi sărută de mii de ori. Şi îi laudă ca răsplată pentru fiecare zâmbet, pentru fiecare desen naiv, pentru fiecare comentariu peltic sau aşa, din senin, pentru nimic anume. Şi sunt sigură că-s sinceri şi mândri şi recunoscători destinului pentru comoara lor, dar, când devine, totuşi, prea mult? De la ce prag încolo vorbelor frumoase li se diluează înţelesul, se banalizează, alunecă în derizoriu, în stereotipie? La polul opus, am văzut o tânără mamă care-i cânta pruncului său şi acesta râdea către ea, îi întindea mânuţele şi obrajii cerşind tandreţe, iar când am întrebat-o de ce nu-l atinge, de ce nu-l ia în braţe să-l sărute şi să-l strângă la piept, mi-a răspuns că băieţeii nu trebuie pupaţi.
Mă consider o femeie modernă, dar am rădăcinile în trecutul care m-a format. Sunt deschisă la nou, dar vechile valori mă trag şi ele de mânecă. Mă cred emancipată când vine vorba despre sex, nu sunt de acord ca un copil să descopere la pubertate că barza n-a avut nici un rol în destinul lui, dar mă oripilează, totuşi, scenele din filmele americane în care cel mic e invitat să se strecoare în pat, lângă părinţii încă plini de sudoare după o partidă de amor şi care-i povestesc, cu lux de amănunte, cum s-a născut el din iubire.
Aşa că azi, când mă încearcă tristeţea că nu mi-a venit încă sorocul să legăn pe braţe un pui carne din carnea mea şi suflet din sufletul meu, mă consolez amar cu gândul că, dacă aş avea un copil, n-aş şti cum e mai bine să mă port cu el. N-aş şti ce reţetă să fur, sau să inventez ca să-l cresc bun, frumos, deştept şi, mai ales, fericit.