M-am întors

Acum mai bine de un an jumate fugeam fericită din casa mea roz şi mă cuibăream, cu tot cu vise, entuziasm, carte de muncă şi munţi de dragoste oarbă, nebună, într-o locuinţă nouă şi aparent primitoare. Într-un spaţiu cu pagini lucioase şi frumos colorate, în care sufletul meu locuia deja, de aproape 5 ani.

Azi mă întorc de unde am plecat, obosită nu atât de munca asiduă, prestată zi şi deseori noapte prin toate cotloanele administrativ-editoriale ale revistei cu nume de dans, cât ostenită de umilinţe, de minciuni, de intoleranţă, de ipocrizii, de încăpăţânarea mea nebunească în a vedea sclipiri de aur preţios, acolo unde era, de fapt, rugină.

Nu vreau să spun mai mult, deşi am adunat milioane de frustrări, şi aş plăti poliţe, şi aş striga în gura mare adevăruri pe care probabil nu le-ar crede nimeni. Maşinăria de manipulare este prea bine pusă la punct, prea unsă cu toate alifiile, pentru a putea fi deconspirată printr-un simplu text de blog. Trebuie să trăieşti, să respiri şi să mori, puţin câte puţin, prins în mrejele ei, pentru a înţelege.

Nu mă dezic de lucrurile bune pe care le-am trăit şi le-am învăţat acolo. Nu neg o experienţă care m-a îmbogăţit profesional, cu preţul – poate prea ridicat – al sărăcirii mele sufleteşti. Scrisul meu a căpătat recunoaştere şi consistenţă, acum poate ştiu să acţionez mai ordonat şi mai matur, dar gândesc mai urât, simt mai viciat, am adunat în pliuri sângerânde de suflet sentimente de care mi-e ruşine. Lumea mea interioară era mai curată înainte de a pătrunde într-un mediu ce se vrea artistic – şi poate că şi este, într-un fel pe care eu n-am reuşit să-l asimilez -, dar care simt că nu m-a înnobilat, nu m-a înălţat spiritual, ci doar m-a secătuit de energie şi de candoare.

Nu vreau să năruiesc iluziile nimănui cu aceste destăinuiri şi înţeleg perfect că pentru mulţi vor părea muşcăturile otrăvite ale unui fost angajat. Nu am decât martori tăcuţi, cei care au luptat pe aceste fronturi înaintea mea: oameni care au fugit mâncând pământul, din proprie iniţiativă, oameni care au fost alungaţi în condiţii şi din motive cel puţin bizare sau oameni cărora – spre binele lor – nu le-a păsat destul cât să se autoamăgească pe termen lung, şi atunci s-au retras la primul semn că lucrurile sclipesc ieftin şi fals, că ceva e putred în ţara aparent plină de minuni.

Din respect pentru cei pe care i-aş putea răni nemeritat, dar şi dintr-un rest de consideraţie pentru ce am iubit odată până la depersonalizare, până la negarea propriei mele fiinţe, mă voi abţine să arunc cu noroi, să scuip icoane pe care le-am sărutat, cu evlavie, ani la rând. Port o uriaşă parte de vină pentru suferinţa mea de acum, dar sper că tot ce mi-a fost dat să trăiesc are un sens, un rost în drumul meu care, deşi pare frânt, nu se opreşte, sub nicio formă, aici.

Un prieten mi-a spus că abia de acum încolo voi vedea care-mi sunt prietenii. L-am contrazis, am ştiut întotdeauna care-mi sunt adevăraţii prietenii, dar am ales să mă îmbăt şi cu iluzii dulci-amare, să alerg după himere, să divinizez spirite care n-aveau nimic divin. Însă prietenii mei adevăraţi m-au susţinut, m-au iertat, m-au aşteptat şi sunt lângă umărul meu, aşa cum au fost întotdeauna. Ei îmi dau putere, prin ochii lor limpezi reînvăţ să privesc înainte, pentru ei nu contează ce voi fi de acum încolo: jurnalist, inginer, şomer sau prelucrător prin aşchiere. Şi, cel puţin în clipa în care scriu asta, nici pentru mine nu mai contează.

Vă mulţumesc pentru răbdarea cu care aţi parcurs aceste mărturisiri şi sper să ne mai întâlnim pe aici, cu texte noi şi, nădăjduiesc, cu stări de spirit mai proaspete şi mai optimiste. Iar într-un viitor foarte apropiat vă voi da întâlnire în paginile de blog ale unei noi reviste online pentru femei. Dar până atunci, ne mai vedem, ne mai scriem, ne mai auzim...