ELEGIE DE CRÃCIUN
de Radu Gyr
Un cântec aureşte şi-o stea la geam se-aprinde
şi-o ciocănire albă în visul dinspre stradă.
Ce pas se mai opreşte în gheaţă şi zăpada,
la casa zăvorită de astăzi să colinde?
Pe leneşă beteală de tristă promoroacă
aud colindatorii cu steaua de cleştar
şi înţeleg că-i steaua anilor limpezi, dar
o las pe sub fereastră să lunece, să treacă.
Şi magica lui uşă trecutu-ncet şi-atinge
şi văd un pom de aur când se deschide uşa...
Dar dacă mâna, grabnic, luminile le stinge
şi smulge mandarina şi toba şi păpuşa?
Cine-a gonit din bradul cu inimi mici de stele
şi n-a mai vrut din aur să cheme înapoi
îngerii trişti de zahăr şi săniile moi
zâmbind cu Moş-Craciunii de turtă dulce-n ele?...
S-au stins în brad luceferi şi portocale-n mine.
Zac jucării de vise pe fund uitat de ladă.
În scrinuri vechi dorm îngeri şi inimi de zăpada
şi zilele de aur ca nişte mandarine.
Şi doar colinda curge... De ce atâta zvon,
când mâna ostenita nu-i face semn să vină?
E mai adânc, când ninge pe cântec şi lumină,
peste colinda vieţii şi steaua de carton.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu