Măşti

Mă frămîntă prăpastia uriaşă ce observ că se cască aproape întotdeauna, cel puţin în cazul meu, între trăirile ce-mi macină interiorul (şi nu-s puţine!) şi manifestarea lor exterioară. N-am ştiut niciodată sa leg firesc ce simt cu ce spun şi cu ce fac şi i-am invidiat întotdeauna pe bărbaţi, căci am vazut că ei, în majoritate, n-au această problemă. Pe cînd la mine gardieni nemiloşi ca ruşinea, orgoliul, simţul ridicolului au stat mereu de pază la ieşire, înabuşindu-mi pornirile şi transformîndu-mi patimile în manifestări cuminţi, vecine cu indiferenţa.
Şi-mi vine-n minte acum cazul clasic, în care el, iubitul si adoratul, ajunge în acea zi a vieţii lui (şi a mele) cînd decide să-mi comunice frămîntat că povestea noastră de dragoste s-a sfîrşit, şi nu aşa cum cum ştiam eu că se sfîrşesc poveştile ci mult mai nefericit, mai abrupt, mai laş, mai fără motiv. Deşi instantaneu simt pulsul cum imi creşte cînd îi văd privirea pierdută într-o tristeţe mai mult sau mai puţin fabricată, deşi simt stomacul cum mi se strînge şi lacrimile cum se adună grăbit în colţurile ochilor, gata sa navaleasca spre lume, strîng din dinţi şi atît. Deşi atunci aş vrea să mor şi singurul lucru firesc pe care simt ca l-aş face ar fi să ma arunc la picioarele lui, implorîndu-l hohotind să nu mă părăsească, eu îi arat înţelegere, îi sugerez chiar că şi mie mi-a trecut prin cap acelaşi lucru, îi zîmbesc şi plec, sau îl urmăresc cum pleacă, dorindu-mi, în acea secundă, ca cerul să se prabuşească peste noi.
Cînd el iubeşte pe altcineva, după ce o bucată mult prea scurtă de timp m-a iubit pe mine, recit lumii aceeaşi poezie ipocrită a uitării venite la timp şi a duioşiei amintirilor cu el. Îi doresc cu voce tare să fie fericit, chiar dacă fericirea lui nu sunt eu. Declar în stînga şi-n dreapta că vreau numai să ştiu că e bine şi că imaginea lui de mînă cu în sfârşit aleasa mă face să fiu împăcată că am ieşit cu graţie din viaţa omului pe care, odata, îl adoram.
În spatele tabloului pastel, se duce însă, lupta. Gîndurile vrăşmaşe au preluat de mult controlul minţii şi sufletului meu îndurerat. Adevărul înăbuşit ce-mi roade stomacul pînă la un început de ulcer, şi care nu mă lasă noaptea să dorm, e foarte departe de poveştile inşirate lumii. Adevărul e că fără mine mi-ar plăcea să aflu că el nu poate funcţiona. Cînd strîng noaptea perna în braţe şi o înec în lacrimi, aş vrea să moară cineva, ori el, ori ea, ori chiar eu, numai să se strice dracului tot, să nu se mai poată clădi nimic după mine. Nu vreau, şi strîng pumnul cînd gîndesc asta, nu vreau sa mai fie vreodată fericit făra mine. Şi pe ea o urăsc. N-aş fi în stare s-o omor, dar imi doresc să nu se fi născut. Mă uit în oglindă şi mă compar obsedant cu ea. Nu-i bine nicicum. Dacă-i mai frumoasă şi mai deşteaptă şi mai realizată, mă doare, dacă-i mai urîtă şi mai proastă, mă revoltă.
N-am ştiut niciodată să iubesc generos, altruist, martir, pînă în cele mai tainice gînduri. Deşi o lume întreagă mă vede fluturînd o batistă albă, suspinînd resemnat privind corabia ce se îndepărtează, în realitate eu ridic spre ea pumnul ameninţător şi cer răzbunare.
Darul nepreţuit ce totuşi mi se face e că timpul şi, dacă am noroc, o nouă dragoste, mă vindecă. Cînd gîndurile mele pentru fostul şi perechea sa încep să devină paşnice şi delicate, e semn ca iubirea mea a început să apună.
În rare momente mă simt vinovată pentru ce gîndesc şi nu sînt în stare să spun. În restul timpului îmi aduc argumente că aşa-i normal să fie, că ăsta-i preţul ce trebuie plătit vieţuirii moderne, educaţiei…credinţei...şi dacă aş acţiona fidel adevărului din mine, m-aş întoarce în timp şi-aş nega evoluţia societăţii.
Aşa că nu-mi ramîne decît ca, în fiecare dimineaţă cînd plec să înfrunt lumea, odată cu hainele cu care am învăţat că trebuie să-mi acopăr trupul să îmi pun şi masca cu care am învăţat că trebuie să-mi ascund sufletul.