Casa mea, sufletul meu, oamenii mei

Nu demult o damă opina, într-o emisiune televizată, cum că apucătura tipic românească de-a ridica locuinţe pe pământ (sau de-a cumpăra la etaj) dovedeşte un primitivism al civilizaţiei noastre balcanice, în comparaţie cu spiritul liber şi flexibil al americanului de rând, bunăoară, care pleacă văzând cu ochii, când abia i-a mijit mustaţa, se adăposteşte plătind chirii, pe unde ajunge din dor de pribegie sau din căutare de job, şi nu dă prea mulţi dolari pe ideea de a avea o casă a lui ori un petec de pământ pe care să-l poată lăsa urmaşilor. Azi aici, mâine în alt oraş, o infinitate de posibilităţi, o deschidere către lume, nimic care să te ţină legat de o glie sau de nişte muritori, nicio inerţie care să-ţi apese pe aripi.

Pe mine ideea mă sperie, vă mărturisesc, sunt un om comod şi statornic, mi-e greu să-mi scot din inimă decorul cu care sunt obişnuită şi, chiar dacă îmi place să călătoresc, sunt bolnavă de dor de înapoi încă de dinainte să plec. Sunt primitivă, cum zicea tanti de la televizor.
Mă gândesc că, dacă la 18 ani, ai mei îmi dădeau un şut în partea dorsală şi mă trimiteau în lume, cu o traistă-n băţ, poate-aş fi învăţat să supravieţuiesc mai eficient, poate m-aş fi călit, poate mi-aş fi cenzurat mai puţin propriile-mi porniri agresive şi aş fi suportat mai fără să pun la suflet cuvintele grele, trădările, plecările unora pe care-i voiam lipiţi de mine veşnic. Poate un mod de a trăi nomad, de pe azi pe mâine, în care să nu existe obsesia agoniselilor, a zestrei, a vieţuirii între aceleaşi 4 ziduri – fie ele şi ale tale – ar fi o şansă de a căpăta forţă de supravieţuire şi de a aduna mai puţine şi mai firave dezamăgiri.

Adevărul e că, în lumea în care pentru doi oameni - părinţii mei, sunt cea mai importantă fiinţă de pe planetă, alţii o mie nu dau pe mine nicio ceapă degerată, iar greutatea acestei evidenţe – fireşti, până la urmă – e uneori dificil de suportat.
Deşi sunt singură la părinţi, n-am fost niciodată un copil foarte răsfăţat, cum văd că sunt unii, peste măsură, în ziua de azi, şi tot nu mi-e străin un fapt: cu cât este mai uriaşă şi mai oarbă iubirea celor de acelaşi sânge cu tine, cu atât mai tăioasă poate deveni indiferenţa celor din jur, lejeritatea cu care te pun la curent că pentru ei eşti un om printre cei mulţi, uşor de înlocuit, lesne de aruncat la gunoi dacă interesele lor sufleteşti sau de business nu le mai dictează să te ţină aproape. Obişnuit să ţi se spună mereu, în copilărie, după ce erai mângâiat pe creştet: „tu poţi, tu meriţi”, creşti şi descoperi ca nu eşti decât un exponent al unei imense turme care poate şi merită exact la fel ca tine.

Revenind la rădăcini şi la proprietăţi, pot spune că de când mă ştiu locuiesc în acelaşi apartament, că el e regatul meu, oaza mea de linişte şi sursa mea de energie, că am palpitaţii de câte ori mă gândesc să mă mut (deşi vă trebui, la un moment dat, s-o fac şi pe asta), că oriunde altundeva – şi la un hotel de 5 stele – după un timp mă simt ostenită, sleită de puteri, dornică să mă întorc în cuib.
Aşa am fost crescută, felul ăsta de-a fi îmi alunecă prin vene, şi voi dori întotdeauna să am casa mea. Nu văd şi n-o să văd niciodată rostul de-a locui la infinit cu chirie, când tot cu banii ăia poţi plăti o rată la bancă, pentru un loc care va rămâne al tău şi-al copiilor tăi.

Avuţia familiei mele – atâta câtă e – va fi întotdeauna şi a mea, şi ştiu de pe acum că, dacă va fi să am un copil, ce-i al meu e şi al lui, şi nu voi avea niciodată suflet să-l trimit în lume, cu traista în băţ, “să se-nveţe cu grijile şi cu munca”, în timp ce eu, o hoaşcă pensionară, mă lăfăi cu bani în conturi. Poate greşesc, dar aşa simt, asta cred. Şi mai cred că lecţiile de viaţă, de bună creştere şi de respect faţă de ceea ce capeţi prin munca ta sau a altuia le putem da copiilor noştri când încă sunt mici, pentru a nu fi nevoie să-i trimitem în pribegie, pentru ca, vezi Doamne, “s-o ia de la zero” – vai, cât urăsc această sintagmă!

Deşi, singuri pe lume, goniţi din coconul dragostei noastre necondiţionate, poate ar căpăta simţuri mai ascuţite şi-o intensitate a sentimentelor generoase mai adaptată lumii nedrepte în care trăim, lume în care cei fără casă, fără suflet şi fără oameni de care să le pese nu au, orice s-ar întâmpla, mai nimic de pierdut.