Sclipire de geniu

Am văzut acum câteva zile un film care mi-a mers la suflet şi mi-a mai deschis mintea obişnuită, oarecum, cu o funcţionare uşor blazată şi un avânt temperat. Filmul se cheamă Flash of Genius – Sclipire de geniu, am tradus eu, şi cred că aşa se traduce – şi este despre truda unui simplu profesor universitar de a-şi apăra cu orice preţ munca, invenţia aparent banală, dar care a revoluţionat, la acea vreme, lumea automobilistică.
Robert Kearns este cel care, într-o zi cu cer plângăcios a anului 1963, a realizat că ştergătoarele maşinii sale sunt obositoare pentru ochi din cauza mişcării lor constante, a semirotaţiilor de o continuitate inutilă uneori şi ineficientă în caz de ceaţă sau de ploi mărunte. Şi-atunci s-a gândit la ochiul uman, scăldat mereu de lacrimi, la pleoapele care se închid, când şi când, să cureţe lichidul sărat, la pauza bine dozată dintre clipiri, fără de care privirea noastră ar fi chin continuu, o zbatere neîntreruptă, de gene.
Şi aşa au apărut ştergătoarele intermitente pentru parbriz, cele pe care le folosim astăzi fără să le băgăm în seamă funcţionarea isteaţă, fără să realizăm că lipsa acelui timp mort dintre două curse ale lor ne-ar face şoferia pe timp de ploaie un calvar.
Însă filmul nu este despre laurii cu care Robert Kearns a fost premiat pentru invenţia sa. A fost un patent recunoscut cu greu, o luptă dusă în ani, împotriva colosului Ford, care-i furase, cu tupeul specific marilor şi bogatelor concernuri, ideea. Un război soldat cu o victorie tardivă, în urma căruia familia i s-a destrămat, anii cei mai frumoşi s-au irosit, iar milioanele de dolari obţinute în urma unui proces dur n-au putut compensa aceste uriaşe pierderi sufleteşti.
Nu vreau să povestesc mai mult, ca să nu voalez farmecul şi suspansul acţiunii, vreau doar să vă recomand acest film splendid, rămas pe nemerit în umbra celorlalte filme bune sau poate mai puţin bune, lansate cu pompă în 2008. Nu cred că Flash of Genius a ajuns la noi, pe ecrane, dar pe DVD sau prin alte locuri despre care nu-i frumos să vorbesc sigur a ajuns.
Nu ocoliţi această lecţie de tenacitate, de curaj, de perseverenţă, de simţ justiţiar – chiar dacă nu se lăfăie niciun superstar pe genericul filmului. E o poveste adevărată, pusă în scenă cu har, jucată fără cusur.

PS: Scena din timpul procesului, în care Kearns foloseşte, în apărarea sa, analogia cu un roman al lui Dickens, este genială!

Violently Happy

Acum vreo două zile am apelat-o pe messenger pe o amică de-a mea cu un trecut apropiat cam tumultuos. Adică o căsnicie recent distrusă (pentru că aşa a vrut el), nişte vise comune destrămate fără preaviz, mă rog, o gamă de întâmplări ale căror istorisiri îmi izbesc atât de des urechile în ultima vreme, încât suferinţa din dragoste a devenit aproape un clişeu cotidian, cam toate poveştile cunoscuţilor mei sunt triste, sunt despre singurătate ori despre neîmpliniri în amor, toţi se zbuciumă, caută şi nu găsesc, renunţă la ceva, pierd câte ceva. Iar eu simt că aparţin dureros acestui lot de semeni ai mei care orbecăie pe drumuri rătăcite, înfundate, care plutesc în derivă pe mări tot mai învolburate, aparent fără liman.
Dar să revin la acea sesiune de messenger. Departe, totuşi, de tastele mele, în acel miez de zi, peroraţia de mai sus, căci la acea oră mă lălăiam leneşă pe net şi nu m-a dus mintea decât s-o-ntreb banal, cu o curiozitate plictisită, aşa cum facem toţi când ne mănâncă să iniţiem discuţii pe chat: “Ce faci?”
Răspunsul ei a venit prompt şi m-a încremenit o secundă în scaunul meu comod, de birou, dând ferestruicii de Yahoo o aură aparte, care mi-a strepezit privirea: “Sunt fericită!”
În faţa neaşteptatei alăturări de cuvinte, inima mi-a amuţit, pentru o secundă, şi am căscat nişte ochi mari, miraţi până la refuz, ca ai portarului de la Luvru în faţa Mona Lisei cu zâmbet enigmatic şi strâmb, ca ai lui Bulă, la vederea girafei care nu există, din celebrul banc. Mai mult, neuronii nu mi s-au repliat în timp util, aşa ca replica mea s-a lăţit, tembelă, pe ecranul de un alb luminos: “Dar de ce?”
Fata a răspuns, bineînţeles, întrebării mele cretine. Era îndrăgostită din nou, şi dragostea ei împărtăşită tocmai născuse, pentru ea, speranţe eliberatoare, euforii gingaşe, iar pentru cinismul meu monştrii lingvistici pe care-i crezusem, ca pe Tyrannosaurus Rex, de mult dispăruţi. Fericirea ei proaspăt regăsită m-a încălzit brusc şi mi-a făcut aerul din jur mai plăcut respirabil, deşi mi-a trezit o invidie ciudată, de care iniţial m-am simţit ruşinată, dar pe care am îmbrăcat-o apoi frumos, în bucurie, în speranţe înmugurite pentru viitorul amicei mele şi-n leac salvator pentru cicatricele propriului meu trecut.
Mă arde un pic pe suflet când văd oameni fericiţi, aş fi ipocrită să nu recunosc, nu ştiu să reacţionez firesc, mă pricep mai bine să consolez şi să fiu consolata, să-mi plâng de milă sau să mângâi, pe umărul meu, creştete obosite de neputinţă şi disperare. Dar fericirea entuziastă a prietenei mele mi-a făcut ziua mai senină, mi-a mai îmblânzit blazările, mi-a mai ciobit sarcasmul.
Iar azi, statusul ei de pe messenger, “violently happy”, mi-a aprins un zâmbet larg, ghiduş. Titlul straniei melodii lui Bjork mi-a desenat în suflet imagini pastelate, mi-a resuscitat optimismul obişnuit, de prea multă vreme, să agonizeze, mi-a mai curăţat de vreascuri, măcar pentru o zi, drumul şerpuit pe care destinul m-a aşezat.

True Love

Am primit deunăzi un mail, dintr-acelea care se forwardeaza intens, cu cele mai spectaculoase fotografii ale anului 2008. Mie asta mi-a părut cea mai spectaculoasă, de aceea o postez aici. De ce? Nu ştiu exact. Poate pentru că pisica din poză seamănă tare cu Milka, birmaneza mea dragă.
Poate pentru că şi eu semăn mult cu acest şoricel când mă agăţ, naiv, de tandreţuri înşelătoare, de iubiri imposibile, de prietenii aparent fără sens şi fără sorţi de izbândă. Poate pentru că, undeva, într-un ungher de suflet, ascunse nu prea bine sub cinism şi blazare, pulsează în mine nevoia duioasă de afecţiune, dorinţa de integrare şi acceptare, speranţa că, oricât de crude mi-ar fi experienţele de zi cu zi, mai există totuşi dragoste pe lume, acea dragoste fără motiv şi fără temeri, acea dragoste care mai ştie să învingă, chiar dacă nu tot, care mai îndrăzneşte să surprindă, chiar dacă nu pe toţi.

Cel mai tânăr pământ, al celor mai vechi emoţii

Mărturisesc de la început că înainte de această călătorie mai fusesem în deltă când aveam vreo cinci sau şase ani şi singurele mele amintiri de acolo erau băşicile imense şi tari ca nişte nasturi, de la muşcăturile de ţânţari, pe care mi le oblojea mama cu alifie chinezească, mentolată. Aşa că mă întreb cum aş putea eu, «copil de asfalt», să fac pe cineva să privească delta prin ochii mei, pentru care cele mai vii şi recente emoţii au fost stârnite de colecţiile de primăvară-vară de prin vitrinele de la Mall. O să încerc, totuşi.

Conduşi de Dunăre
Călătoria propriu-zisă a început în port la Mahmudia, unde ne-am îmbarcat (un grup de vreo douazeci de turişti) pe un vaporaş mic şi zgomotos, înălţat la prora şi aproape scufundat la pupa, încât eu, în momentul în care l-am văzut, am încercat să-mi amintesc repede Legea lui Arhimede, ca să mă asigur că va fi respectată. Şi a fost, nici o grijă, temerile mele erau departe de a fi întemeiate.
Era după-amiază, o zi călduţă de primăvară, şi noi, fetele, aşteptând cu pletele în vânt ca aburul de stropi minusculi să ne lovească prietenos peste obraz, am sfârşit apoi încotoşmănate cu tot ce aveam prin bagaje, căci pe măsură ce pătrunzi pe canalele Dunării, delta are anotimpul ei propriu, cu un vânt pătrunzător şi un soare parşiv.
Eu, care nu sunt un monument de răbdare, am crezut că drumul de peste trei ore de la Mahmudia la Sfântu Gheorghe îmi va părea nesfârşit, pe o Dunăre tulbure şi învolburată după ploi, ce-şi dezvăluia parcă ameninţător malurile înalte, ciobite, sau joase şi străjuite de copaci cu tulpinile inundate şi ramuri rupte de furtună, căzute din loc în loc pe câte o lotcă părăsită, răsturnată. Mi-era chiar puţin teamă, m-am văzut primită cu o oarecare răceală de o natură indiferentă, arogantă, obosită parcă după o luptă. Simţeam că invadăm cu prea multă nonşalanţă o intimitate la care n-ar trebui să avem acces. Dar poate că, puşi la încercare, trebuia să merităm darul nepromis de la capătul drumului.
Apropiindu-se de vărsare, canalul relativ îngust se lăţeşte treptat şi natura prinde viaţă pe malurile mai bogate, mai însorite şi mai verzi. Ca de nicăieri iţi apar sub privire stoluri de păsări ale deltei, stârci si cormorani, zburătăcind agitate laolaltă cu pescăruşi, cu nori de gâze sclipitoare şi dincolo de ele ţi se dezvăluie linia de orizont, ca un liman auriu, peste care poţi doar ghici prezenţa mării.
Deşi încă nu ţi se arată, marea se face simţită prin aerul nehotărât, dulce-sărat şi prin malurile ce devin nisipoase pe măsură ce te apropii de ultimul popas posibil, Sfântu Gheorghe.
Am acostat spre seară şi când am urcat pe pontonul îngust, din bârne de lemn, am fost primiţi cu orăcăit de broaşte – era perioada lor de nuntă – şi lumini de felinar. Am fost răsfăţaţi cu o cină în aer liber, sub stele, înconjuraţi de torţe făcute din bambus şi papură.

Ultimul copil al deltei

Sfântu Gheorghe e o fâşie foarte tânără de pământ, născută din apa mării acum numai 150 de ani, înconjurată de câmpuri marine cu sărături, cu dune de nisip şi bălţi pe partea dinspre mare şi canalele despletite ale Dunării, mărginite de grinduri cu plantaţii de plop şi zăvoaie de salcie, pe cealaltă parte. Pe grinduri, dacă ai noroc, te poţi întâlni cu fazani, căprioare şi cai sălbatici. Însuşi celebrul Jacques Yves Cousteau a declarat, după o expediţie ce a inclus şi acest tărâm, că este cea mai frumoasă şi mai sălbatică zonă de deltă de pe Terra.
Satul pare rupt de timp, casele au acoperişuri de stuf, ornamente din lemn traforat şi sunt vopsite în culori vii, bătute de vânt. Nu există maşini, singurele mijloace de locomoţie fiind trăsurile trase de cai şi bicicletele. Am închiriat şi eu din complexul turistic, o bicicletă dichisită, pentru o plimbare prin sat, şi o manevram cu greutate pe străduţele neasfaltate şi nisipoase, cu mâinile încordate pe ghidon, când un localnic m-a depăşit râzând, călare pe o răpciugă de bicicletă ruginita, înaintând semeţ, cu ambele mâini în aer. Şi apropo de virtuozitate, la Sfântu Gheorghe am văzut cei mai mari şi mai frumoşi cai, călariţi cu măiestrie de săteni, fără şa sau hăţuri...

Reverii…
Zona turistică a fost creată cu grijă, perfect încadrată în peisaj. Situată chiar lângă sat, cu vile cochete si bungalouri în parte suspendate deasupra apei, e înconjurată de o salbă de lacuri miniaturale, cu nuferi şi broaşte, locuite de familii de raţe sălbatice.
În prima noapte, după drumul istovitor, am dormit toţi buştean, în paturi mari şi comode, în camere de un lux neostentativ, cu mobilier colonial din bambus şi drapaje din in brut, ce aduc în interior o lumină difuză, subtilă.
Revenind la amintirile mele din copilarie, de care vorbeam la început, n-am retrăit, din fericire, acele momente, pentru că zona este acum tratată cu substanţe de protecţie împotriva ţânţarilor.
Cei ce păstoresc acest loc şi-au dat silinţa să ofere turiştilor tot confortul şi au reuşit, însă s-au încăpăţânat şi bine au făcut, să nu întineze acest ultim colţ de natură virgină cu prezenţa agresiv penetrantă a radiourilor şi televizoarelor. N-am intrat însă în sevraj mediatic, cum aş fi crezut, ochii mei n-au avut timp şi motive să se plictisească.

…şi aventură
În singura zi plină petrecută acolo, după masa de prânz era programat să vedem marea, ce se află la 15 - 20 de minute de mers pe jos de la complexul turistic. Cum aerul tare şi curat te îndeamnă la mâncare şi somn în exces, eu şi colega mea de cameră am aţipit şi am întârziat la întalnirea stabilită cu restul grupului. După ce ne-au aşteptat o vreme, ceilalţi au plecat spre mare cu hipobusurile, un fel de titicare trase de cai, căci zona se anunţase a fi inundată, după ploile torenţiale din ultima vreme.
Noi două n-am vrut să rămânem mai prejos şi să ratăm excursia, aşa că n-am ţinut seama de avertismente şi, când ne-am trezit, am pornit-o voiniceşte pe jos, singure, spre mare. Pe măsură ce ne depărtam de sat, terenul devenea mlăştinos, plin de bălţi formate între dune de nisip şi tufişuri de ciulini.
Ne-am descălţat şi am trecut cu pantalonii suflecaţi şi cu picioarele goale prin mlaştina caldă, nisipoasă şi incredibil de curată, dacă se poate spune asta despre o mlaştină. Şi se poate, căci era un noroi mătăsos, cu iz plăcut, uşor sărat. Am reuşit să ajungem, într-un târziu, pe plaja sălbatică cu nisip fin, ciulini şi scoici mari, şi ne-am repezit cu picioarele în marea verde -maronie, nefiresc de caldă pentru acea perioadă primăvăratică din an.

Un dar nepreţuit
Nu puteam pleca din deltă fără a ne aventura spre vărsare, pe canalele înguste ale Dunării, aşa că, în ultimele ore ale excursiei, ne-am îmbarcat câte patru în lotci negre, pescăreşti, conduse de lipoveni. Dunărea părea mai liniştita acolo, însă ni s-a spus că e o înşelătorie, curenţii sunt puternici şi pândesc parşiv sub o pojghiţă prietenoasă de luciu de apă. Pe maluri se întindeau câmpuri de stuf, sălcii pitice şi papură semeaţă. Alaiul nostru de bărci speria cârdurile de pelicani ce se desprindeau de apă, rând pe rând, la vederea noastră, şi zburau apoi aliniaţi cu o precizie milimetrică, planând într-un sincron perfect.
La capătul drumului am pătruns brusc din canalul îngust în golful larg, scăldat de soare, mărginit la orizont de insula Sacalin, o limbă de pământ lungă de douăzeci de kilometri şi foarte îngustă, ce porneşte de la gura braţului Sf. Gheorghe şi se întinde între Dunăre şi mare, ca o strajă. Lipoveanul nostru ne-a povestit că la începutul secolului douăzeci Sacalin era mult mai scurtă şi ascunsă în mare, iţindu-se din apă doar cu câteva bancuri de nisip ce depăşeau cu puţin nivelul mării, astfel încât, în timpul războiului, nemţii şi-au împotmolit navele în ea, fiind dovediţi apoi de ruşi.
Dincolo de Sacalin, ultima barieră în calea fluviului, începe marea. Nu sunt o persoană religioasă, însă priveam în larg şi puteam să jur că Dumnezeu locuieşte acolo, în zare, în acea îngemănare splendidă dintre două lumi, unde cerul, de un albastru marmorat, pare surprinzător de aproape.

Am părăsit delta abia spre seară, îmbarcaţi pe acelaşi vaporaş gălăgios, şi mă simţeam obosită dar în acelaşi timp plină de senzaţii de neexplicat, golită de temeri, liniştită, senină.
Cred că sunt naţii care ar ucide, poate, ca să ajungă să subjuge, să stăpânească sau să se închine acestor locuri de o frumuseţe tulburatoare.
Noi suntem binecuvântaţi că le avem şi nu ne ramâne decât să ne apropiem, din când în când, pentru a le înfrunta cu delicateţe măreţia şi pentru a le cere apoi cu umilinţă, drept tribut, câte o porţie de fericire.

Ceilalţi

Nu, nu este o recenzie a filmului cu Nicole Kidman şi câteva fantome, ci se vrea una a mediului social din care fac parte. Căruia şi EU îi aparţin! Fac aceasta vehementă şi zgomotoasă subliniere cu un scop bine definit, o să vedeţi imediat care.
Am observat în nici prea scurta nici prea zbuciumata mea existenţă de până acum că oamenii, atunci când vorbesc despre cele mai rele, nesimţite sau mârşave lucruri care se întâmplă în imediata lor apropiere, se autoextrag din poveste cu o dezarmantă candoare. Da, şi eu fac asta, sper că nu deranjant de des. “Persoanele de faţă se exclud!” este o vorbă pe care o plescăim cu încântare când ne referim la noi înşine sau cu falsă politeţe când vrem să scoatem porumbelul fără să lezăm orgoliul partenerului de bărfă. Zicală stupidă, de care facem (ab)uz când ne mănâncă limba să spunem ceva nasol despre alţii nu foarte diferiţi, însă, de noi, când vrem să dăm bine de înţeles că nicio mea culpa nu e luată în calcul sau când, de fapt, batem şaua să priceapă iepele din jur.
Iar subiectul care mie-mi place cel mai tare este cel despre ROMÂNI, despre cum sunt EI, despre cum ar trebui EI să fie, despre cum nu se pot EI schimba. Şi nici nu vor, că-s căpoşi românii aştia! Am însăilat mai jos un exemplu vulgar, pentru mai mult amuzament, dar daca ne privim în oglinda noastră intelectualizată şi mai frumos grăitoare, tot sunt şanse mari să detectăm la fel de ilare similitudini.

“Românii sunt nişte nesimţiţi. Aruncă sticle-n pădure. Scuipă pe asfalt. Îşi bat copiii. Se bagă în faţă, la coadă. Îţi fură căruţul de supermarket, dacă-i gol şi nu eşti mereu cu ochii pe el. Vorbesc tare. Lipesc guma sub birou. Se îmbrâncesc în tramvai. A...nu, nu eu! Ceilalţi!
Eu sunt un om civilizat, educat, la locul meu! Am cei 7 ani de-acasă! Bine, mai depăşesc şi eu pe linia de tramvai, dar numai când mă grăbesc. Ceilalţi nu se grăbesc, unde să se grăbească, căci românii ăştia au un maaare defect: nu le place munca, domne! Sunt leneşi! A, nu, nu de mine vorbeam! Ba da, sunt român. Da' eu am muncit de m-am spetit pentru comunişti şi apoi pentru toţi împuţiţii de patroni... Aşa că mi-am băgat picioarele şi mi-am făcut firma mea. Da, deci şi eu sunt patron acum... dar ce vrei mata să insinuezi?
Domne, ce frumos e la nemţi! Ce case pline de flori au! Ce grădini! Cică fac concurs, cine are casa mai mişto. A, nu, eu n-am flori, că-s alergic. Şi uit să le ud. Am eu timp să văd de flori, dom’le? Tocmai îţi zisei că-s patron! Muncesc toată zi-u-li-ca!
Azi, în tramvai, un golan, un ordinar, a îmbrâncit o femeie şi i-a furat portofelul! Domne, NIMENI nu s-a băgat! Stăteau toţi şi se uitau, le era frică! Auzi tu, cică te taie cu lama pe faţă, dacă te dai şmecher. Ce să fac io, n-am făcut nimic, mi-am văzut de treaba mea, că am copii acasă. Dar ţara asta a ajuns Texas, apără-mă, păzeşte-mă, mori cu zile, pe stradă, în văzul lumii!
Românii nu-s amabili deloc, dom'le. Tunde-o puştiule de-aici, că nu ştiu unde e strada aia! Aşa, cum ziceam... merg încruntaţi pe stradă, bodogănesc. Dacă intri într-o crâşmă, nici nu se uită chelneriţa aia la tine! Şi nu zâmbeşte, zici c-a făcut-o mă-sa tristă! Numa să-ţi ia banii, mama lor de hoţi. Da, eu am un butic. Ce, management şi comunicare? Ce-mi trebe mie de-astea? La sfârşit de lună adun şi văd dacă am ce pune pe masă luna următoare. Şi ăsta-i managementul. Las că prea multă comunicare nu-i bună, vorbă multă sărăcia omului. Omul tre să intre la mine-n prăvălie, să ia repede ce vrea şi să facă loc la altu'. Marfa vândută nu se schimbă.
Vin sărbătorile astea şi zici c-au înnebunit toţi.
C-a dat strechea-n ei. Românii sunt nişte beţivi dom'le! Numa irlandezii aia cică beau mai mult. Şi mănâncă, mănâncă românu’ cu şapte guri. Cică
n-are bani, da’ sâmbătă n-ai loc s-arunci un ac la Cora! Zici că s-ar da gratis totul! C-am stat o oră la casă, mă luaseră toate transpiraţiile. Hai c-am plecat, te pup. Păi unde să mă duc, mă duc la ţară, că vine Paştele! Să iau mielul şi damigeana de vin, că după aia plânge masa, frumos îi? Doar e sărbătoare mare! Hai că mai vorbim, asta e, ce să-i faci. Avem o ţară frumoasă, păcat că-i locuită! Peisajele-s faine, da’ oamenii-s de căcat.”

Nimic despre iubire

Nu ştiu dacă mi-am găsit perioada cea mai potrivită din an pentru a scrie astfel despre ea, adică despre iubire. Paradoxal, deşi tânjesc după calmul inimii şi împlinirea sufletului meu într-un etern şi miraculos amor, am ajuns la un fel de saturaţie când vine vorba de idealizarea conceptului sau, dimpotrivă, de bagatelizarea lui. Vorba lui Mircea Badea, “nu mai pot cu iubirea”. Unde mă întorc, iubire şi iar iubire. Toţi o cântă, o slăvesc, o caută acolo nu e şi, cel mai trist, nici nu va fi.
Câte cruci să mai poarte acest sentiment straniu, extrem de fragil? Câte aşteptări debile să mai împlinească, câte eternităţi să mai umple, câte utopii să mai alimenteze? Cât să mai rabde, nobila şi firava iubire, să o mai împopoţonăm, de Valentine’s, cu adorabile inimioare chicioase, câte mărtişoare de tinichea să-i mai atârnăm în piept, cât busuioc uscat să-i mai vârâm sub pernă, câţi trandafiri ofiliţi să-i mai lăsam pe preş, la uşă, pentru că treburi mai importante ne smulg, mai mereu, din cea mai frumoasă şi tandră aşteptare...? Cât să-i mai promitem, orbeşte, şi să nu ne ţinem de cuvânt? Câte rime împleticite, câte sonerii haioase-hidoase, de telefon mobil, să-i mai dedicăm?
Astăzi, în autobuz, doi puştani -un el şi o ea-, proaspăt posesori de buletin, se ţoncăneau lângă mine în timp ce conversau banal, agramat. Schimbul de salivă, plescăit, dintre ei, mi-a creat un sentiment nedefinit, de silă amestecată cu ciudă. De parcă aş fi văzut un câine răpciugos jucându-se prin băltoace cu o mingiuţă de aur pe care eu, dacă aş fi avut-o, aş fi preţuit-o altfel, aş fi ştiut să n-o murdăresc. Aş fi meritat-o.
Dar am ajuns să am alergii virulente – am mai scris asta – şi la superbele, seraficele filme de dragoste. Romantismul leşios a ajuns să-mi lase gust amar, cleios, de înjurătură. Găsesc expunerea marilor defecte ale naturii umane – aplecarea spre violenţă, minciuna, infidelitatea, erotismul grotesc şi confuz – mai credibilă decât spuma zaharisită a unui “I love you” urmat de un “forever” facil de plantat într-un film, dar indecent de limitat în timp, în lumea reală, câteodată cu durata de viaţă a declaraţiei în sine, vulgar de inconsistent. Cad pradă şi eu, cu o slăbiciune demnă de idealuri mai măreţe, ispitei că aş putea iubi o viaţă pe cineva (nu ştiu pe cine, întotdeauna obiectul dragostelor longevive până la extrem e proiectat undeva în viitor, cumva mai presus de umanul ordinar, un specimen al realităţii imediate nici n-ar fi demn de o atât de fără cusur şi fără de sfârşit povară sentimentală) şi că, şi mai ilar, cineva-ul ăsta m-ar putea iubi, întreaga şi automat zbuciumata lui existenţă, numai pe mine. Conceptul e, pe cât de atractiv şi legitim (să accepţi că te mulţumeşti cu mai puţin e de un absurd axiomatic), pe atât de periculos.
Mă sfâşie şi mă îngrozeşte faptul că orice tip de abordare a subiectului “iubire” – din perspectiva erotică, bineînţeles – îmi alimentează suferinţele cu o abilitate aproape artizanală, şi absolut niciun fel de trăire, de la detaşarea ipocrită, până la implicarea nebunească, la limita absurdului, nu e în stare să-mi garanteze măcar un strop labil de fericire. Iar neabordarea lui mă dezumanizează, îmi neagă fiinţa, îmi strică rostul de timidă aspirantă la un strop de divinitate. Sunt omul extremelor, nu mă pot bălăci în ape călduţe - deşi aş vrea, aş vrea! – mă zbat a neputinţă între patima tembelă şi un soi de indiferenţă malignă, răutăcioasă. Ce-i în mijloc mi-e străin şi-mi face silă, deşi cantonarea în extreme e întotdeauna o inutilă şi stupidă pierdere de energie.
Şi cum spuneam... am obosit să vorbesc despre iubire. Am obosit s-o privesc, s-o judec, s-o alung, s-o invidiez, să plâng în faţa vitrinei ei cu minuni, să-i scormonesc prin tomberoane. Vreau s-o trăiesc şi atât. Altfel, m-am săturat să-mi pierd timpul cu ea.