Cel mai tânăr pământ, al celor mai vechi emoţii

Mărturisesc de la început că înainte de această călătorie mai fusesem în deltă când aveam vreo cinci sau şase ani şi singurele mele amintiri de acolo erau băşicile imense şi tari ca nişte nasturi, de la muşcăturile de ţânţari, pe care mi le oblojea mama cu alifie chinezească, mentolată. Aşa că mă întreb cum aş putea eu, «copil de asfalt», să fac pe cineva să privească delta prin ochii mei, pentru care cele mai vii şi recente emoţii au fost stârnite de colecţiile de primăvară-vară de prin vitrinele de la Mall. O să încerc, totuşi.

Conduşi de Dunăre
Călătoria propriu-zisă a început în port la Mahmudia, unde ne-am îmbarcat (un grup de vreo douazeci de turişti) pe un vaporaş mic şi zgomotos, înălţat la prora şi aproape scufundat la pupa, încât eu, în momentul în care l-am văzut, am încercat să-mi amintesc repede Legea lui Arhimede, ca să mă asigur că va fi respectată. Şi a fost, nici o grijă, temerile mele erau departe de a fi întemeiate.
Era după-amiază, o zi călduţă de primăvară, şi noi, fetele, aşteptând cu pletele în vânt ca aburul de stropi minusculi să ne lovească prietenos peste obraz, am sfârşit apoi încotoşmănate cu tot ce aveam prin bagaje, căci pe măsură ce pătrunzi pe canalele Dunării, delta are anotimpul ei propriu, cu un vânt pătrunzător şi un soare parşiv.
Eu, care nu sunt un monument de răbdare, am crezut că drumul de peste trei ore de la Mahmudia la Sfântu Gheorghe îmi va părea nesfârşit, pe o Dunăre tulbure şi învolburată după ploi, ce-şi dezvăluia parcă ameninţător malurile înalte, ciobite, sau joase şi străjuite de copaci cu tulpinile inundate şi ramuri rupte de furtună, căzute din loc în loc pe câte o lotcă părăsită, răsturnată. Mi-era chiar puţin teamă, m-am văzut primită cu o oarecare răceală de o natură indiferentă, arogantă, obosită parcă după o luptă. Simţeam că invadăm cu prea multă nonşalanţă o intimitate la care n-ar trebui să avem acces. Dar poate că, puşi la încercare, trebuia să merităm darul nepromis de la capătul drumului.
Apropiindu-se de vărsare, canalul relativ îngust se lăţeşte treptat şi natura prinde viaţă pe malurile mai bogate, mai însorite şi mai verzi. Ca de nicăieri iţi apar sub privire stoluri de păsări ale deltei, stârci si cormorani, zburătăcind agitate laolaltă cu pescăruşi, cu nori de gâze sclipitoare şi dincolo de ele ţi se dezvăluie linia de orizont, ca un liman auriu, peste care poţi doar ghici prezenţa mării.
Deşi încă nu ţi se arată, marea se face simţită prin aerul nehotărât, dulce-sărat şi prin malurile ce devin nisipoase pe măsură ce te apropii de ultimul popas posibil, Sfântu Gheorghe.
Am acostat spre seară şi când am urcat pe pontonul îngust, din bârne de lemn, am fost primiţi cu orăcăit de broaşte – era perioada lor de nuntă – şi lumini de felinar. Am fost răsfăţaţi cu o cină în aer liber, sub stele, înconjuraţi de torţe făcute din bambus şi papură.

Ultimul copil al deltei

Sfântu Gheorghe e o fâşie foarte tânără de pământ, născută din apa mării acum numai 150 de ani, înconjurată de câmpuri marine cu sărături, cu dune de nisip şi bălţi pe partea dinspre mare şi canalele despletite ale Dunării, mărginite de grinduri cu plantaţii de plop şi zăvoaie de salcie, pe cealaltă parte. Pe grinduri, dacă ai noroc, te poţi întâlni cu fazani, căprioare şi cai sălbatici. Însuşi celebrul Jacques Yves Cousteau a declarat, după o expediţie ce a inclus şi acest tărâm, că este cea mai frumoasă şi mai sălbatică zonă de deltă de pe Terra.
Satul pare rupt de timp, casele au acoperişuri de stuf, ornamente din lemn traforat şi sunt vopsite în culori vii, bătute de vânt. Nu există maşini, singurele mijloace de locomoţie fiind trăsurile trase de cai şi bicicletele. Am închiriat şi eu din complexul turistic, o bicicletă dichisită, pentru o plimbare prin sat, şi o manevram cu greutate pe străduţele neasfaltate şi nisipoase, cu mâinile încordate pe ghidon, când un localnic m-a depăşit râzând, călare pe o răpciugă de bicicletă ruginita, înaintând semeţ, cu ambele mâini în aer. Şi apropo de virtuozitate, la Sfântu Gheorghe am văzut cei mai mari şi mai frumoşi cai, călariţi cu măiestrie de săteni, fără şa sau hăţuri...

Reverii…
Zona turistică a fost creată cu grijă, perfect încadrată în peisaj. Situată chiar lângă sat, cu vile cochete si bungalouri în parte suspendate deasupra apei, e înconjurată de o salbă de lacuri miniaturale, cu nuferi şi broaşte, locuite de familii de raţe sălbatice.
În prima noapte, după drumul istovitor, am dormit toţi buştean, în paturi mari şi comode, în camere de un lux neostentativ, cu mobilier colonial din bambus şi drapaje din in brut, ce aduc în interior o lumină difuză, subtilă.
Revenind la amintirile mele din copilarie, de care vorbeam la început, n-am retrăit, din fericire, acele momente, pentru că zona este acum tratată cu substanţe de protecţie împotriva ţânţarilor.
Cei ce păstoresc acest loc şi-au dat silinţa să ofere turiştilor tot confortul şi au reuşit, însă s-au încăpăţânat şi bine au făcut, să nu întineze acest ultim colţ de natură virgină cu prezenţa agresiv penetrantă a radiourilor şi televizoarelor. N-am intrat însă în sevraj mediatic, cum aş fi crezut, ochii mei n-au avut timp şi motive să se plictisească.

…şi aventură
În singura zi plină petrecută acolo, după masa de prânz era programat să vedem marea, ce se află la 15 - 20 de minute de mers pe jos de la complexul turistic. Cum aerul tare şi curat te îndeamnă la mâncare şi somn în exces, eu şi colega mea de cameră am aţipit şi am întârziat la întalnirea stabilită cu restul grupului. După ce ne-au aşteptat o vreme, ceilalţi au plecat spre mare cu hipobusurile, un fel de titicare trase de cai, căci zona se anunţase a fi inundată, după ploile torenţiale din ultima vreme.
Noi două n-am vrut să rămânem mai prejos şi să ratăm excursia, aşa că n-am ţinut seama de avertismente şi, când ne-am trezit, am pornit-o voiniceşte pe jos, singure, spre mare. Pe măsură ce ne depărtam de sat, terenul devenea mlăştinos, plin de bălţi formate între dune de nisip şi tufişuri de ciulini.
Ne-am descălţat şi am trecut cu pantalonii suflecaţi şi cu picioarele goale prin mlaştina caldă, nisipoasă şi incredibil de curată, dacă se poate spune asta despre o mlaştină. Şi se poate, căci era un noroi mătăsos, cu iz plăcut, uşor sărat. Am reuşit să ajungem, într-un târziu, pe plaja sălbatică cu nisip fin, ciulini şi scoici mari, şi ne-am repezit cu picioarele în marea verde -maronie, nefiresc de caldă pentru acea perioadă primăvăratică din an.

Un dar nepreţuit
Nu puteam pleca din deltă fără a ne aventura spre vărsare, pe canalele înguste ale Dunării, aşa că, în ultimele ore ale excursiei, ne-am îmbarcat câte patru în lotci negre, pescăreşti, conduse de lipoveni. Dunărea părea mai liniştita acolo, însă ni s-a spus că e o înşelătorie, curenţii sunt puternici şi pândesc parşiv sub o pojghiţă prietenoasă de luciu de apă. Pe maluri se întindeau câmpuri de stuf, sălcii pitice şi papură semeaţă. Alaiul nostru de bărci speria cârdurile de pelicani ce se desprindeau de apă, rând pe rând, la vederea noastră, şi zburau apoi aliniaţi cu o precizie milimetrică, planând într-un sincron perfect.
La capătul drumului am pătruns brusc din canalul îngust în golful larg, scăldat de soare, mărginit la orizont de insula Sacalin, o limbă de pământ lungă de douăzeci de kilometri şi foarte îngustă, ce porneşte de la gura braţului Sf. Gheorghe şi se întinde între Dunăre şi mare, ca o strajă. Lipoveanul nostru ne-a povestit că la începutul secolului douăzeci Sacalin era mult mai scurtă şi ascunsă în mare, iţindu-se din apă doar cu câteva bancuri de nisip ce depăşeau cu puţin nivelul mării, astfel încât, în timpul războiului, nemţii şi-au împotmolit navele în ea, fiind dovediţi apoi de ruşi.
Dincolo de Sacalin, ultima barieră în calea fluviului, începe marea. Nu sunt o persoană religioasă, însă priveam în larg şi puteam să jur că Dumnezeu locuieşte acolo, în zare, în acea îngemănare splendidă dintre două lumi, unde cerul, de un albastru marmorat, pare surprinzător de aproape.

Am părăsit delta abia spre seară, îmbarcaţi pe acelaşi vaporaş gălăgios, şi mă simţeam obosită dar în acelaşi timp plină de senzaţii de neexplicat, golită de temeri, liniştită, senină.
Cred că sunt naţii care ar ucide, poate, ca să ajungă să subjuge, să stăpânească sau să se închine acestor locuri de o frumuseţe tulburatoare.
Noi suntem binecuvântaţi că le avem şi nu ne ramâne decât să ne apropiem, din când în când, pentru a le înfrunta cu delicateţe măreţia şi pentru a le cere apoi cu umilinţă, drept tribut, câte o porţie de fericire.